În cadrul unei prelegeri susținute la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu”, colegul nostru, Bogdan-George Rădulescu, cercetător științific III la Departamentul de Științe Politice, a analizat arhitectura reală a regimului iranian, dincolo de aparențele unei republici clasice.
Punctul de plecare al prezentării l-a constituit doctrina teologică șiită Velayat-e faqih, care consacră un principiu fundamental: suveranitatea nu aparține poporului în sens modern, ci unui jurist-teolog investit cu autoritate supremă. Instituționalizată după 1979 de către Ruhollah Khomeini, această doctrină a reconfigurat radical raportul dintre religie și politică, plasând Liderul Suprem deasupra tuturor instituțiilor statului.
În continuare, au fost discutate mecanismele prin care acest sistem funcționează în practică: o combinație între instituții elective și un control clerical strict, exercitat inclusiv prin intermediul Consiliului Gardienilor, care filtrează atât legislația, cât și competiția electorală.
Prezentarea a introdus și conceptul de neo-patrimonialism ca instrument analitic pentru înțelegerea modului în care instituțiile formale coexistă cu rețele informale de putere, bazate pe loialitate, patronaj și acces diferențiat la resurse.
Un rol central în această arhitectură îl joacă Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC), evidențiat nu doar ca actor militar, ci și ca pilon economic și vector de stabilitate internă. În jurul acestuia s-a consolidat, în timp, o infrastructură socială de loialitate care contribuie semnificativ la reziliența regimului.
În plan strategic, a fost analizată doctrina „Mosaic Defence”, care reflectă o logică de supraviețuire prin dispersie: descentralizarea puterii, redundanța operațională și capacitatea de a continua funcționarea sistemului chiar și în condițiile unei eventuale „decapitări” a conducerii centrale.
Concluzia prelegerii a subliniat caracterul hibrid al regimului iranian: acesta nu poate fi înțeles nici ca o teocrație clasică, nici ca o republică modernă în sens occidental, ci ca un sistem complex în care ideologia, rețelele de putere și logica securitară se suprapun într-o arhitectură orientată spre supraviețuire pe termen lung.
