Conferința cu participare internațională „ADUCEREA ACASĂ A LUI BRÂNCUȘI – 150 DE ANI DE LA NAŞTERE”.

Colega noastră, CS III, dr. Viorella Manolache, Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „lon I. C. Brătianu” al Academiei Române, București, a susținut o discuție amplă cu titlul “Dincolo de filosofie Arnold Berleant in regândirea Spațiului Brâncuși”.

 “În scrisoarea datată București, 28 mai 1983, Mihai Botez îi solicita maestrului Celibidache permisiunea de a da numele acestuia unui obiect matematic. Contextul de dezbatere este, cu precădere, astăzi, deopotrivă, unul atractiv, dar și atractor – a se vedea, în acest sens, filmul Cravata galbenă sau recursul explicit al lui Stejărel Olaru la sintagma-tribut Spațiul Celibidache. Ceea ce propune Mihai Botez este, în sine, un demers operațional singular, utilizând, metodologic, capacitatea de transfer din câmpul filosofiei sau al matematicii înspre muzică, și, cu atât mai rar, în/pe traseul invers, de la muzică la matematică. Argumentația consistă în devenirea muzicii, în coparticiparea auditoriului, cel din urmă considerat parte a potențialităților devenirii, la devenire ca parte a unei noi geometrii cu o mulțime de tranziții succesive (înlănțuite) în spațiul CEL (X). Rezonanța (socială) indică, la rândul său, reperul care conferă, în corpus-ul noii viziuni, coerență organismelor și convertirilor sociale, prin valențele de proiect: partitura echivalează fondului genetic și cultural, oferind formele explorării și ale valorificării extinse.

Ilustrând proporțiile perspectivei regândite estetic, inițiativa menționată devine [aici] o conjunctură favorabil-aplicată, în sensul unui demers intențional/coincidențial – deloc întâmplător, Arnold Berleant în calitate de cercetător, filosof și muzician, se va așeza ca proiect în spațiul de transfer de la borna fenomenologic-naturalistă a lui Marvin Farber, la partitura fenomenologic-pragmatică lansată prin intermediul muzicii. Ceea ce întreprinde cu succes Arnold Berleant rezidă în capacitatea de deschidere a câmpului de forțe ale esteticii înspre trei instrumente acordate factorului apreciativ (perceptor) – celui focal și creativ (obiect sau câmp al percepției: subiect – artist/creator) și celui performativ (interpret sau activator estetic), repere triadice care vor marca, decisiv, experiența apreciativă și analiza cognitivă. Arnold Berleant rămâne arondat ontologiei experiențiale, deferind un spațiu-semnificație pivotant problematizării filosofice a sculpturii în contextul esteticii angajate, demers interrelaționat cu perspectiva reverențial-sacrală dedicată de acesta lui Brâncuși. De/conferind sculpturii un locus/spațiu privilegiat, A. Berleant îl plasează pe Brâncuși în chiar această optică de receptare, deopotrivă, de identificare a formelor elementar-ideale, dar și capabilă de a se deschide „straniu către spațiu”, filosofie dincolo de care Brâncuși activează spațiul, stabilind o dinamică cu acesta și convertindu-l într-un spațiu energizant –nici autonom, nici complet, ci corelat cu substanța sa interioară.”