În cadrul #SeminariilorAcademice susținute la ISPRI, CS II dr. Cristian-Ion Popa, Secretar științific, a avut dezbaterea cu tema: „Cheltuielile publice în România și Uniunea Europeană”.
„Veniturile-și-cheltuielile publice (numite în mod tradițional ale „statului”) sunt absolut definitorii pentru adevărata natură a regimurilor politice dintr-un stat sau altul: „Bugetul este scheletul statului dezgolit de toate ideologiile înșelătoare” (Joseph A. Schumpeter).
Acest domeniu ilustrează pe deplin definiția clasică oferită de Lionel Robbins științei economice, în general: „Economia este știința care studiază comportamentul uman ca o relație între scopuri și mijloace limitate care au utilizări alternative”.
După 1989, atât veniturile cât şi cheltuielile publice în România au fost foarte mici, iar cauza principală a fost fără îndoială starea economico-socială precară moștenită de la fostul regim comunist.
În termeni absoluți (în moneda euro), ca urmare a adoptării treptate a reformelor specifice economiei de piață, veniturile publice au crescut în mod substanțial: de la 9,234 mld. euro (1995) la 120,957 mld. euro (2024): Iar cheltuielile publice au crescut de la 9,806 mld. euro (1995) la 154,017 mld. euro (2024) (Eurostat).
Dezirabilă și salutară, creșterea cheltuielilor publice (necesare pentru furnizarea bunurilor și serviciilor publice esențiale) a excedat însă cu mult veniturile publice în ultimii ani, ceea ce a condus la deficite bugetare cronice și la creșterea accelerată a datoriei publice: 222,463 mld. euro, 2.65% din PIB, dobânzi: 10,017 mld. euro (2025) (Ministerul Finanțelor).
Trebuie spus că acest derapaj nu s-a produs în mod implicit (by default), ci în mod voluntar (by design), din rațiuni electorale pe termen scurt.
Prin Programul de guvernare 2017-2020, Guvernul s-a angajat, în total contrast cu orientarea sa social-democrată declarată, ca România să devină „statul din UE cu cea mai mică povară fiscală” și, în consecință, a redus în mod drastic cotele legale de impozitare a veniturilor; și a legiferat în mod simultan creșterea substanțială a pensiilor și a salariilor în sectorul public, frizând astfel „paradisul fiscal” (tax haven), dacă nu chiar paradisul terestru – o contradicție în termeni care s-a exacerbat în anii următori până în prezent.
Dacă acest curs periculos al politicii – de a-cheltui-fără-a-taxa – va continua, România riscă să înfrunte „tragedia bunurilor comune” (Garret Hardin) în forma sa financiară, cea mai brutală.”
