Institutul nostru lansează un proiect de reflecție intitulat „Jurnal academic pe timp de criză”. Acesta însumează gândurile, reflecțiile și analizele cercetătorilor noștri în fața crizei de pandemie pe care o străbatem cu toții. Textele publicate în revistele, site-urile sau paginile de Facebook ale Institutului vor fi ulterior publicate într-un volum-mărturie (ISPRI).
TRAUMA COLECTIVĂ, O PRIMĂ CONSECINȚĂ INCOMENSURABILĂ A PANDEMIEI DE CORONAVIRUS
Articol semnat de Lucian Dumitrescu
E facil de constatat abordarea cantitativă, de tip economic, cu ajutorul căreia este reflectată pandemia de coronavirus: număr de morți, de infectați, de vindecați, număr de paturi disponibile, număr de ventilatoare, bugete necesare etc. Dincolo de aparentul caracter sacrosanct al cifrelor și de evidenta subfinanțare a sistemului public de sănătate din statele dominate de gândirea neoliberală, apar efecte greu comensurabile sau chiar incomensurabile generate de pandemia de COVID-19. Un prim efect incomensurabil este trauma colectivă. Aceasta se va manifesta cu diferite anverguri sociale și cu diferite intensități în toate statele care au dispus măsuri de izolare a populației. De notat că narațiunea despre excepționalismul medical al Chinei nu pomenește absolut nimic despre numărul de persoane afectate de măsura izolării totale aplicată orașului Wuhan și întregii provincii Hubei, adică unui număr de aproximativ cincizeci de milioane de cetățeni. În mod obișnuit, indicatorii cu care se măsoară o traumă colectivă vizează numărul de persoane afectate de un eveniment traumatic, tipul de manifestări psihologice apărute și, ca al treilea indicator, durata acestor manifestări. Manifestările în discuție apar la nivel individual, sub forma anxietății, a depresiei, sinuciderii, a violenței domestice, divorțialității etc., dar și la nivel colectiv, prin emergența emoțiilor colective negative, de tipul furiei, urii, apatiei, pesimismului. De punctat că în statele occidentale care au dispus măsura izolării populației pentru diminuarea vitezei de expansiune a COVID-19 violența domestică și divorțialitatea au început să crească. Datele pentru primul indicator rezultă din numărul de apeluri la liniile de urgență, în vreme ce datele pentru ultimul indicator sunt furnizate de asociațiile de avocați, care au înregistrat o creștere marcantă, cu peste 50%, a cererilor de desfacerea a căsătoriilor. Semn că ,,distanțarea socială” deja produce efecte în spirală. Revenind la China, e evident că Partidul Comunist Chinez și instituțiile din subordine nu au timp de evaluări care țin de emergența și manifestarea traumelor sociale. Pentru China, cea mai importantă provocare de securitate a fost și continuă să fie una internă, respectiv crearea pe scară largă a locurilor de muncă. Estimarea experților în studii de securitate este că Beijingul trebuie să creeze în jur de zece milioane de locuri de muncă anual. Dacă Partidul Comunist Chinez nu reușește această performanță, cele câteva mii de revolte care au loc anual în China se vor înmulți cu efecte directe nu neapărat atât asupra partidului și a tipului de regim politic cât asupra costurilor guvernării.
Traumele colective apar și evoluează în urma blocării rutinei sociale pe termen îndelungat, de minim o săptămână. Ele sunt generate de evenimente traumatice, adică de întâmplări care apar brusc, care au reverberație socială largă și care blochează ,,naturalul” sau ,,obișnuitul”, adică rutina socială. Cele mai importante evenimente traumatice care apar la nivel individual sunt moartea unei persoane apropiate, vestea unei boli incurabile sau pierderea locului de muncă. Evenimentele traumatice cu implicații sociale largi sunt de regulă cele care țin de schimbarea socială rapidă, respectiv revoluția, atentatul terorist, criza economică, dezastrul natural, pandemia. Toate acestea evenimente au potențial traumatic prin faptul că bulversează viața cotidiană, practicile banalizate. Dar nu toate evenimentele cu potențial traumatic generează în mod necesar traume sociale, atâta vreme cât rutina socială este reluată cât mai rapid, în mai puțin de o săptămână de la producerea evenimentului traumatic. Altfel, trauma socială se conturează și începe să se manifeste sub forma indicatorilor pomeniți mai devreme: număr de persoane cu manifestări psihologice, intensitatea acestor manifestări, durata acestor manifestări. În plus, emoțiile colective negative generate de un eveniment traumatic pot avea consecințe directe asupra ordinii politice, precum și asupra modelului politic. E sugestiv pentru această discuție că un sociolog clasic condiționa ,,fericirea socială medie” de reproducerea obișnuitului ori a inerției sociale. Evident, este vorba de ,,fericirea socială medie” atât a maselor cât și a elitelor.
Pandemia de COVID-19 are un triplu potențial traumatic la nivelul societăților afectate. După cum spuneam, cheia diminuării impactului social al unui eveniment traumatic constă în reluarea cât mai rapidă, în maxim o săptămână de la apariția evenimentului, a rutinei sociale. În felul acesta, societățile dovedesc reziliență. Or, izolarea socială blochează prin definiție rutina socială pentru marea majoritate a membrilor unei societăți. În plus, ,,obișnuitul” va fi afectat de practicile de distanțare socială care e de presupus că vor persista, sub diferite forme, și după ieșirea populației din izolare. Întoarcerea la ,,normal” după încetarea izolării sociale se va face cu dificultate și în timp. Asta în scenariul optimist. E mai probabilă instituționalizarea unui nou ,,normal”, a unor schimbări semnificative la nivelul conduitei sociale. Adică a apariției unor noi relații de putere și a unei noi culturi de securitate, sub forma pandemismului. Dincolo de izolarea socială, potențialul traumatic al pandemiei de COVID-19 poate fi amplificat de criza economică subsecventă. Una dintre consecințele crizei economice demarată în 2008 a fost pierderea a aproximativ treizeci de milioane de locuri de muncă la nivel mondial. Estimarea este că noua contracție economică va fi mai lungă și va afecta un număr mult mai mare de locuri de muncă. Iar explicația ține de faptul că actuala criză economică nu se poate rezolva doar prin aplicarea binecunoscutului model keynesian. Cu alte cuvinte, actuala criză economică este dependentă de una de sănătate publică, motiv pentru care injectarea masivă de bani publici în piață e doar o fațetă a unui răspuns mult mai complex pentru repornirea motoarelor economiei. Evident, aceste motoare vor fi repornite cândva pentru că, vorba unui antropolog britanic, e mai ușor să-ți imaginezi sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului. În fine, al treilea potențial traumatic al pandemiei de COVID-19 derivă din narațiunea strategică a momentului. Nu mă refer la aceea a ,,războiului tuturor împotriva coronavirusului”, una mai degrabă neinspirată având în vedere că discursul militar poate mobiliza eficient o populație doar dacă actorul securizării este potrivit pentru sarcină. Ce vreau să spun, e că într-un fel suna discursul militar rostit de Churchill și de Gaulle – și chiar cel al lui George W. Bush – și cu totul altfel sună astăzi narațiunea militară în gura liderilor politici ai partidocrațiilor. În plus, discursul militar nu e adecvat la cultura de securitate a tuturor statelor afectate de pandemie, unele cu culturi de securitate mai degrabă pasive, altele cu culturi de securitate preponderent pro-active. În cazul culturilor de securitate pasive, discursul militar, în loc să solidarizeze, poate genera și mai multă teamă, una dintre explicațiile pentru îmbulzeala de la supermarketuri. Dar nu de aici vine neapărat potențialul traumatic. El vine mai degrabă din ,,reprezentarea dezastrului”, dominantă în narațiunea strategică a mass-mediei. Nu insist asupra chestiunii. Doar constat hegemonia actuală a discursului public al mass-media. După cum știm, discursul public este întotdeauna atenuat de discursul ascuns, bancurile despre cuplurile dictatoriale fiind o manifestare a acestuia din urmă. În contextul izolării sociale, discursul ascuns se profilează doar în spațiul virtual. Nu numai că devine artificial în aceste condiții, dar își pierde caracterul său fundamental, acela de a fi privat. În acest mod, presunea socială generată de discursul public nu mai poate fi diminuată de discursul ascuns, fapt care poate grăbi cristalizarea traumei sociale. Altfel, e un lucru binecunoscut că solidaritatea socială, ca factor important al rezilienței social-instituționale, se agregă și printr-o comunicare strategică specifică, una care vehiculează planuri clare de acțiune, rezultate obținute și speranță. Mai mult decât atât, în astfel de cazuri comunicarea strategică se face de regulă de către comunicatori extraordinari, de regulă politicieni și experți care, dincolo de aptitudinile personale în materie de comunicare, au scoruri mari la capitolul notorietate și încredere publică. Solidaritatea socială e mai degrabă subminată printr-un discurs dominat de reprezentări de tipul acelora din debutul textului, mai ales atunci când e grefat pe o criză societală pre-existentă.