Warning: A non-numeric value encountered in /home/ispri/public_html/wp-content/themes/Divi/functions.php on line 5841

       Institutul nostru lansează un proiect de reflecție intitulat „Jurnal academic pe timp de criză”. Acesta însumează gândurile, reflecțiile și analizele cercetătorilor noștri în fața crizei de pandemie pe care o străbatem cu toții. Textele publicate în revistele, site-urile sau paginile de Facebook ale Institutului vor fi ulterior publicate într-un volum-mărturie (ISPRI).

 

UN VIRUS INTELIGENT (II): O „NOUĂ NORMALITATE” (cu referințe literare)

Artticol semnat de Ion Goian

5 mai 2020

 

Aminteam în prima parte a acestor însemnări alte epidemii care au agresat civilizația noastră europeană de-a lungul vremurilor. Toate au născut frică, disperare, panică, dar niciuna nu pare a fi schimbat radical modul de viață al oamenilor, relațiile sociale (ceea ce, spuneam, numea Platon „țesătura” societății umane).

Ei bine, virusul acesta (botezat ad hoc „coronavirus”, după aparența lui la microscop) se dovedește mai subtil. El nu apasă doar pe butonul panicii în fața unei contagiuni care pare imprevizibilă și capricioasă, ca furiile zeilor din Olimp în mitologia greacă (de pildă: douăzeci de călugări se împărtășesc, la slujba de Paști, din același pocal liturgic cu un mare prelat, acesta din urmă dovedit pozitiv; niciunul dintre ceilalți nu se contaminează, în afară de singurul călugăr care nu s-a împărtășit alături de ceilalți).

El, virusul, pare a ataca, cu un fel de inteligență proprie (malignă, desigur) esența însăși a civilizației occidentale, care este individualitatea (ca să nu spun individualismul), cu alte cuvinte posibilitatea care se oferă fiecărui individ de a exista ca individ, reducând la minimum dependența de alții, de societatea ca ansamblu. Este, în fond, ceea ce Benjamin Constant numea libertatea modernilor, deosebită de cea a anticilor.

Ei bine, acest virus pare a fi conceput de o inteligență malefică și, totodată, ironică pentru a arăta oricui că supraviețuirea individuală (ca individ) este mai degrabă doar o iluzie.

O iluzie pe care o hrănește, de altfel, mai toată literatura de câteva secole încoace.

Virusul acesta atât de imprevizibil poate fi combătut, spun medicii, într-un singur fel: prin izolarea de ceilalți, care sunt – luați fiecare în parte, copii, părinți, bunici, frați, prieteni, colegi ș.a.m.d. – purtători posibili, dar misterioși, imprevizibili, ca duhurile pădurii din folclor, ai unui fel de blestem modern care este această boală a lui COVID-19.

Cum poate reacționa individul modern în fața acestui blestem învelit în formule medicale indescifrabile pentru un profan? Evident, ascunzându-se în cea mai îndepărtată încăpere a casei sale. Se va spune: cu atât mai mult, își va cultiva astfel individualitatea. Fals!, va exclama sociologul contemporan. Individul există ca atare, ca individ, în măsura în care existența sa ca individualitate este ratificată de societate. Grecii, încă o dată, știau asta, proclamând ideea că omul este un animal social, „zoon politikon”, care, cu alte cuvinte, trăiește în polis. În totală singurătate, zice Aristotel în Politica sa, există doar zeii sau animalele sălbatice. Așadar, individualitatea modernilor este o figură (cum ar fi spus Hegel) a fenomenologiei socialității moderne.

Să facem un soi de experiment al imaginarului, pentru a confirma această idee. Să ne imaginăm câțiva eroi ai literaturii moderne, campioni ai individualității (sau ai individualismului) spre a vedea cum se comportă în epoca aceasta de pandemie, ce mai supravietuiește din esența lor literară. La întâmplare…

Don Juan, eternul cuceritor („In Ispagna, in Ispagna… mille tre”, zice eroul lui Mozart, în libretul, mi se pare, al lui Da Ponte) este un prim exemplu de individ care pare deasupra societății. Evident, în vreme de pandemie, acesta (care nu e un laș, cutează să strângă mâna unei statui, a Comandorului) e, pur și simplu, pierdut. În fiecare femeie care se apropie, el vede primejdia contagiunii și numărătoarea victoriilor sale facile se va opri la cifra „mille tre”.

De altfel, cum dragostea e un sentiment fragil (un anume folclor zice că „dragostea trece prin stomac”), eroul nostru se va lăsa ispitit mai puțin de o Elviră întâmplătoare și mai degrabă de o gospodină care apare între aburii unei bucătării bine aprovizionate.

Sau Emma Bovary. Această doamnă care întruchipează de un secol și jumătate aspirația femeii de a se desprinde dintr-un sistem de legi și cutume care o pun la îndemâna unei voințe masculine dominante, închisoare din care ea (femeia în genere, dacă urmăm punctul de vedere al lui Flaubert) se eliberează doar prin imaginație (bărbatul, natură prozaică și preocupat de supraviețuirea materială a familiei, este incapabil să o urmeze pe acest tărâm al imaginarului), își exprimă întreaga disponibilitate a unei naturi poetice în legătura ilicită cu un amant, învestit cu toate virtuțile unui personaj romantic (ceea ce se va dovedi o iluzie facilă, cu consecințele știute).

Este posibil cazul Emmei Bovary în perioada de pandemie? Fără îndoială, nu. Un amant, oricât de romantic, nu poate circula pe stradă decât cu voie de la poliție, cu o declarație în regulă în care nu poate trece motivul unei întâlniri secrete. Prin urmare, Emma rămâne închisă între pereții casei sale. De fapt, ai dormitorului conjugal, fiindcă (așa cum s-a mai spus zilele acestea) această izolare, impusă prin ordonanță militară, în doi (ironic, putem vorbi de o a doua „lună de miere”, de data aceasta obligatorie pentru majoritatea cuplurilor burgheze), o pune pe eroina noastră romantică la dispoziția unor impulsuri erotice ale soțului, exacerbate de condiția însăși a izolării (se știe că în Franța burgheză a lui Flaubert, amanta era, pentru burghezul cu oarecare stare materială, aproape o instituție-refugiu – nerecunoscută oficial, dar subînțeleasă –, care îndulcea dificultatea unei căsătorii din pure considerente economice; Manifestul Comunist,  text antiburghez prin excelență, al lui Marx și Engels, a denunțat cu vigoare această căsătorie burgheză). Prin urmare, eroina noastră va suporta asalturile erotice ale soțului cu sentimentul unui implacabil destin inferior al femeii, transformându-se, cu încetul, cu filosofia inerentă prizonierului, într-o admirabilă gospodină, învârtind albușurile și tocând, cu o furie reținută, dar resemnată, legumele pentru supă.

Evident, exemplele de acest fel pot continua…

Care e, însă, concluzia?

Ceea ce aduce, de fapt, acest virus în societatea contemporană este ideea unei noi normalități. Toata lumea recunoaște, indirect, că vechea normalitate a devenit caducă.

Aceasta idee merită câteva reflecții.

Întâi, mi-aș permite să observ că această nouă normalitate nu e, de fapt, cu totul nouă. Elemente ale acesteia subzistă, tăcute și neluate în seamă, în societatea noastră de ceva vreme. Prezența virusului nu face altceva decât să exacerbeze unele aspecte.

În ce constă noua normalitate? Nu doar, cum s-a spus, în izolare, în păstrarea unei „distanțe sociale” (cum s-a tradus, oarecum impropriu, expresia engleză social distancing). Sfera a ceea ce se consideră spațiul personal al individului variază, cum se știe, de la o societate la alta. În Italia sau Spania oamenii stau foarte aproape unul de altul, atingerile fizice (bătutul pe spate, îmbrățișările etc. sunt permise), ceea ce în țările nordice e exclus și dovadă de proastă creștere.

Dar izolarea îmbracă și forme morale. În Suedia, o generație devenită adultă își trimite părinții fără mari probleme de conștiință la azilurile (sau casele de bătrâni) specializate; în Grecia sau România de acum câteva decenii, acest comportament față de vârstnici era unanim condamnat. Acum optica societății pare a se fi schimbat.

Noua normalitate include schimbarea modului de a organiza munca, apariția „telemuncii”. Fapt lăudabil, dar care anunță o altă stratificare socială, apariția unei clase inferioare, a celor care nu folosesc internetul și calculatorul. Deja o întreagă generație de oameni în vârstă, incapabili să lucreze cu instrumentele modernității (calculator, card bancar etc.) este oarecum exclusă social (deși politicienii se întrec în declamații sforăitoare despre „dragii noștri seniori”).

Când vine vorba despre instrumentele de plată și comerțul online, situația e poate mai dramatică. Se vede la sate câte un pensionar rugându-se de unul și de altul să-i scoată banii „din perete” (din ATM). Uneori, cu consecința previzibilă de a fi înșelat de un presupus „binevoitor”. Și se pot invoca și alte exemple de elemente ale „noii normalități” care s-au strecurat, pe nesimțite, în viața noastră în ultimele decenii.

Îmi aduc aminte cu oarecare nostalgie de epoca (acum două-trei decenii) când, la Paris, eram salutat amical de vânzătoarea de la brutărie sau de cel de la bistro, care (deși eram practic un necunoscut venit dintr-o țară care le părea atunci exotică, România) se interesau de starea mea de spirit, de impresiile mele din hoinărelile prin Orașul-Lumină, Paris. În vizitele mai recente, am putut vedea fețe suspicioase, parizienii incomodați de străini și străinii intimidați de parizieni ș.a.m.d.

Ducând lucrurile la o extremă, aș putea invoca aici paralela între „noua normalitate” și lumea, de pildă, sociabilă și bonomă, dar cât de umană, din versurile șansonetelor lui Brassens. E acolo o altă umanitate, mai puțin temătoare de moarte (Oncle Archibald) și pe care polițiștii (les flics, les pandores etc.) nu o tracasează cerându-i „declarații pe proprie răspundere”.

O lume care a dispărut fără să simțim, înghițită de zgomotul rock-ului, de fascinația pentru stupidele jocuri video, depersonalizată de moda show business-ului, condamnată la tăcere de discursurile politicienilor obsedați de „comunicare”.

De fapt, acest virus a venit ca să constate că suntem bolnavi, ireversibil bolnavi.

 

 

 

 


Notice: Undefined index: img in /home/ispri/public_html/wp-content/plugins/ct-ultimate-gdpr/includes/views/cookie-group-popup.php on line 199