Warning: A non-numeric value encountered in /home/ispri/public_html/wp-content/themes/Divi/functions.php on line 5841

      Institutul nostru lansează un proiect de reflecție intitulat „Jurnal academic pe timp de criză”. Acesta însumează gândurile, reflecțiile și analizele cercetătorilor noștri în fața crizei de pandemie pe care o străbatem cu toții. Textele publicate în revistele, site-urile sau paginile de Facebook ale Institutului vor fi ulterior publicate într-un volum-mărturie (ISPRI).

 

 Libertatea trupului vs libertatea spiritului sau despre paradoxurile libertăţii în vremea covidului

Articol semnat de Lorena Stuparu

 

Libertatea ca posibilitate de gândire

În această stare de recluziune (ideală pentru exercițiul filosofic, de altfel), propunându-mi să aştern pe ecranul alb câteva gânduri mai vechi despre libertate care mi-au revenit în minte luând la cunoștință declarații controversate (afirmate de indivizi, apoi negate de autorități) legate de un cenușiu viitor în care anumite categorii de vârstă ar urma să fie protejate cu forța de probabila incidență pe termen lung a virusului care bântuie prin lume, angajând un fel de dezbatere cu mine însămi, un lucru reiese cu claritate şi merită consemnat ca un fel de ipoteză: în condiţie umană libertatea înseamnă în primul rând conştiinţa libertăţii, iar aceasta este legată de nivelul spiritual, etic şi cultural al individului şi de progresul juridic şi politic al societăţii. Mai precis, libertatea este legată de posibilitatea cunoaşterii şi acţiunii în numele acestui principiu.

Îmi vin în minte şi câteva titluri în acest sens (nu din Google, ci din carte), începând cu ceea ce se numeşte „epoca modernă”, când cuvântul „libertate” este utilizat cu un sens care se apropie de cel de azi, pe măsură ce anii devin secole care se încheie sau încep în lumea aceasta, nemaivorbind de mulţimea necuantificabilă a tratatelor şi eseurilor filosofice şi politice în care problema libertăţii este dezbătută pe mii şi mii de pagini: Erasmus din Rotterdam, Despre liberul arbitru (1525); Étienne de la Boétie, Discurs despre servituatea voluntară (1578); Benjamin Constant, Libertatea anticilor comparată cu cea a modernilor (1821); John Stuart Mill, Despre libertate (1869); Nikolai Alexandrovici Berdiaev, Despre sclavia şi libertatea omului (1939); Friedrich A. von Hayek, Constituţia libertăţii (1960); Milton Friedman, Capitalism şi libertate (1962); Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate (1969); David Friedman, Maşinăria libertăţii. Ghidul capitalismului radical (The Machinery of Freedom. Guide to a radical capitalism,  1973; 1989- revizuită şi adăugită).

Ce cred că trebuie reţinut neapărat dincoace şi dincolo de această listă (fie şi în cadrul neformalizat al dezbaterii imaginare) este  libertatea ca absenţă a constrângerii („a fi lăsat în pace” prin opoziţie cu „fiind forţat”), ca posibilitate de alegere şi capacitate de raportare la o măsură a libertăţii tuturor (în plan filosofic-politic şi juridic), ca posibilitate de gândire, exprimare şi creaţie ( în plan social şi cultural), ca realizare a indeterminatului  (în plan religios).

În capitalismul liberal (mult visat de români), maşinăria libertăţii funcţionează pe bază  de proprietate, iar în anarho-capitalismul libertarian care părea înainte de pandemie pe cale de a se împlini, ca libertate absolută şi concurenţă absolută. Era vorba desigur „numai” de libertatea economică, politică şi socială, căci (de) altfel şi de fapt în această crudă societate se află un număr considerabil de indivizi (las statisticile în seama sociologilor) care apreciază libertatea spirituală, libertatea morală, libertatea de expresie, şi orice altă libertate imaterială (cum ar fi de exemplu aceea, de factură libertariană, de a nu fi protejat împotriva voinţei tale).

Un paradox: libertatea corpului vs libertatea spiritului

Tot comparând  teorii ale libertăţii în vreme de pandemie şi disconfort fizic cauzat de recluziune, m-am gândit cu nebănuite puteri ale minţii să interpretez libertatea corpului şi libertatea spiritului prin intermediul conceptelor de libertate pozitivă şi libertate negativă introduse în limbajul filosofic de Isaiah Berlin. Trec direct la concluzii: în raport cu propriul corp, eu sunt privată de libertate pozitivă (= a fi liber să) din momentul iminenţei unei limite de la care nu-l mai pot guverna şi, prin urmare, nici nu mă pot autoguverna în totalitate.

Să mă explic: oricâte constrângeri (rezonabile, constituţionale, ca să zic aşa) aş institui şi aş accepta eu însămi pentru binele propriei fiinţe (i.e. mi-aş sacrifica voluntar  libertatea  negativă = absenţa constrângerii), corpul meu muritor tot va învinge sufletul meu nemuritor. Mai clar: oricât de antikantian mi-aş folosi corpul ca mijloc de a atinge scopul desăvârşirii sufleteşti, indiferent de regimurile şi tratamentele la care l-aş supune, el tot o va lua razna fără voia mea, va îmbătrâni, se va îmbolnăvi şi va muri, atingându-şi astfel finalitatea. Mai mult, cât este viu, corpul poate acţiona şi lua decizii în funcţie de intuiţii, de instinct, de pofte, de plăceri care îmi manipulează sufletul şi mintea. În acest caz patologic de corp dictatorial, singura soluţie este diminuarea importanței lui, prin revoluţie etică şi spirituală. Dar asta nu înseamnă o diminuare a puterii finale a corpului : chiar dacă nu-i acceptăm dictatura în numele demnităţii şi al libertăţii morale,  chiar dacă reuşim o fericită conjuncţie a forţei fizice cu forţa morală şi zestrea genetică, pe o anumită porţiune (ultima sută de metri, să zicem), corpul meu este mai liber decât spiritul meu.  Repet: oricâte constrângeri şi condiţionări i-aş impune eu ca fiinţă raţională şi spirituală spre binele lui şi al sufletului meu, oricâte diete şi exerciţii fizice, oricâtă igienă şi îngrijiri cosmetice – nu voi face altceva decât să stopez sau să încetinesc pentru un timp degradarea lui. Sau să zicem că prin îngrijire medicală încetinesc degradarea organelor interne şi externe şi le prelungesc posibilitatea de funcţionare. Finalmente corpul tot va osteni şi va (de)ceda. În acest sens paradoxal, corpul își impune libertatea sa, cum ar fi aceea de a contacta un virus, iar măsurile de protecție împotriva acestei libertăți anarhice a celulelor sunt binevenite, mai ales atunci când acestea înlocuiesc paradigma individualismului egoist, cu aceea a grijii comunitare. Cu condiția să nu se ajungă la situații absurde, ca în anecdota aceea cu tânărul care vrea cu orice chip să ajute o bătrână să urce în autobuz, deși ea nu dorește și nu are nevoie de plimbare.

Însă cum spuneam şi în alt loc (şi cu totul altfel), tema corpului şi a sufletului ne conduce neapărat la abisurile filosofico-poetice şi la înălţimile teologico-mistice, la libertatea care le uneşte exact prin nemurire care în creştinism îi este proprie şi corpului. În acest sens, un teolog din secolul al XIX-lea, Părintele Mitrofan, călugăr din mânăstirea Konéwets, arăta că „Omul, fiind o lucrarea a mâinilor lui Dumnezeu, menit a fi martorul slavei şi puterii Cuvântului Său, nu poate fi o fiinţă muritoare, nici prin suflet, nici prin trup” (Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte,1899). Cu argumente din Vechiul şi Noul Testament în această carte se arată că „Sufletul, după despărţirea sa de trup vieţuieşte în lumea duhovnicească, iar trupul se întoarce în pământ” şi aici este invocat Apostolul Pavel care „învaţă că nu numai sufletul, ci şi însuşi trupul continuă să vieţuiască în mijlocul distrugerii sale în pământ” explicând  această taină a înţelepciunii dumnezeieşti prin „legea naturală a seminţei încolţind în pământ”. Potrivit acestei interpretări bazate pe forţa simbolisticii regenerării şi contrar imaginarului modern, în timpul său subpământean  trupul „se curăţă pentru starea sa viitoare”, iar sufleul „se coace pentru soarta ce i se cuvine după felul cum a vieţuit pe pământ, după cum s-a învrednicit de fericire sau de veşnica suferinţă împreună cu tovarăşul său pământesc, trupul, preschimbat într-un nou  trup transfigurat”.

Ceea ce nu înseamnă că atât cât este viu, trupul nu trebuie îngrijit și protejat de orice posibilă suferință, dar nu împotriva oricărei rațiuni individuale sau sociale.

Un fel de încheiere care poate fi un început

Revin la tonul iniţial pentru a încheia cu o încercare de clasificare care poate ar fi stat mai bine la început (dar ce să spui mai întâi legat de tema infinită a libertăţii – fie ea şi limitată la speciile comunism/postcomunism, societate prepandemie/societate postpandemie, libertate de expresie/libertate de acţiune?). Dacă începem cu libertatea ontic-ontologică (devenită în filosofia dreptului natural principiul naşterii omului ca fiinţă liberă), nu putem eluda  tema Vechiului Testament a creaţiei omului ca fiinţă liberă care pentru  a-şi păstra libertatea trebuie să respecte o minimă regulă. Dincolo de determinaţia etică şi juridică a sensului acesta religios al libertăţii, se impune sensul libertăţii ca nemurire. Or, după cum ştim, în actuala condiţie umană acest  lucru nu este posibil decât din perspectiva credinţei şi speranţei în posibilitatea restaurării condiţiei căzute, ceea ce leagă libertatea de sensul creştin al iubirii aproapelui. Și al grijii reale față de acesta.

Consider că următoarele planuri de manifestare a libertăţii în mod pozitiv sau negativ sunt cel juridic şi politic. Alte distincţii posibile sunt între libertatea individual-personală (aici este deplin exploatată libertatea de mișcare fizică și psihică) şi comunitară (dificilă în sensul suveranității, mai ales în actualul context); .libertatea interioară (care poate însemna şi sacrificiu, cedare de bunăvoie a libertăţii exterioare pentru a nu altera o credinţă; dar poate însemna şi o victorie în lupta cu tine însuţi, cu amendamentul că identittaea psihică nu ţi-a fost distrusă) şi libertatea exterioră (manipulată ideologic în epocile modernă, postmodernă şi  postpostmodernă); libertate de gândire şi libertate de acţiune (îngrădită economic-financiar; dacă o ignori, adică nu-ţi pasă de ea, eşti cu adevărat liber; adică nu mai ai nevoi şi nu mai întâlnești situaţii care îngrădesc).

Faptul că avem libertatea de spune ce gândim despre libertate este un câştig imens, dar asta nu înseamnă că avem şi dreptate. Pot să apară situații de criză ca aceasta pe care o trăim, în care toate definiţiile şi accepţiunile mai mult complică decât clarifică sensul acestei noţiuni, iar o veritabilă pedagogie a libertăţii poate începe chiar de aici, după părerea mea, de la farmecul constrângerii şi gustul aparte al libertăţii aflate în miezul ei, de la spleenul însoțitor al  libertății care nu foloseşte la nimic; de la restricționarea ritualurilor spirituale colective pentru a salva trupurile în numele cărora oricum se dezvoltă societatea de consum.

 

 


Notice: Undefined index: img in /home/ispri/public_html/wp-content/plugins/ct-ultimate-gdpr/includes/views/cookie-group-popup.php on line 199