Warning: A non-numeric value encountered in /home/ispri/public_html/wp-content/themes/Divi/functions.php on line 5841

     Institutul nostru lansează un proiect de reflecție intitulat „Jurnal academic pe timp de criză”. Acesta însumează gândurile, reflecțiile și analizele cercetătorilor noștri în fața crizei de pandemie pe care o străbatem cu toții. Textele publicate în revistele, site-urile sau paginile de Facebook ale Institutului vor fi ulterior publicate într-un volum-mărturie (ISPRI).

 

CORONAVIRUS:

„Boala ca metaforă nu este numai o polemică, ea este o explicație”

 

Articol semnat de Viorella Manolache

Prezentul text se cere a fi lecturat în/din perspectiva unei reflecții auto-izolante, dar cu deschidere și implicare ideatic-relevantă, atât în evaluarea filosofico-politică a bolii (aici, termenul evaluare va fi agreat și utilizat cu sens metaforic, parte a aserțiunii livrate de Susan Sontag, potrivit  căreia „anumite boli – aici și acum, Coronavirus – par mai apte decât altele pentru o meditație filosofico-politică”), prin recursul la interferența virtual-dialogală (contaminantă doar la nivelul ideilor și al perspectivelor interpretative) cu opiniile filosofului politic italian Roberto Esposito. Dialogul este cu atât mai necesar și actual, cu cât acesta are loc în chiar momentul în care România își anunță primul deces cauzat de Coronavirus, iar Italia continua să depășească – nefericit și tragic – China, în cel mai sumbru clasament al deceselor înregistrate!

S-ar putea să nu existe un (răs)timp, la paritate, mai propice sau mai nefast, decât acela al reflectării în perioada auto-izolării, la boală ca metaforă, o practică relevată de Susan Sontag (Boala ca metaforă. SIDA și metaforele ei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995), ea însăși constrânsă (diagnosticată cu cancer) la actul de a „calma imaginația”, în sensul de a nu conferi bolii o semnificație, ci de a aplica corpului strategia/mecanica ghidată de recursul la o direcție orientată împotriva interpretării. „Boala [în chiar sensul nietzschean al lui a gândi mai mult la boală decât din cauza bolii – s.n.] ca metaforă nu este numai o polemică, ea este o explicație”, afirmă lucid Susan Sontag (Ibidem, p. 81).

Astfel, titlul reflecției de față indică (metaforic) o dublă substanță ideatică. Pe de o parte, trimite la textul lui Susan Sontag, cea care dedică, inclusiv, o reflecție filosofico-politică a bolii, plasându-o într-un triplu context – cadrul tradițional, în care metaforele bolii (integrate modelului sistemic de a gândi polis-ul ca pe un organism și dezordinea politică ca pe o boală) sunt repere ale actului de a fi vehement și, mai ales, ale imperativului de a fi oferi acestei stări/disfuncții (nu prescripții vindecătoare, ci) răspunsuri (fie acestea raționale – Machiavelli, cu apel la rațiune – Hobbes sau la toleranță – Shaftesbury); ansamblul/asamblajele epocii moderne (de valorificare a ideii moderne a revoluției, a inventarierii simptomatologiei răului, în primatul lui a atribui o culpă și a prescrie o pedeapsă), dispozitive în structura cărora referirea la metaforă reprezintă o tentativă fără valoare; și contextul actual, în care metaforele bolii sunt expresia unui act de a filosofa și de a medita la apropiere… (de) la distanță.

Pe de altă parte, titlul recurge (în sens foucault-ian) la adevăratul nume/la (de)numirea pandemiei actuale, în defavoarea formulei rezumativ-prescurtate (Covid-19), tocmai pentru a insista asupra aliajului de sens Corona (coroană, metonimie a suveranității) + virus (agent patogen vehement, sursă nocivă, realitate adânc perturbatoare).

Dialogul – de la distanță – întreținut via email (la rându-i purtând specificația explicit-afișată, aceea potrivit căreia, acesta a fost verificat de orice viruși ai spațiului virtual!) cu Roberto Esposito (21 martie, ora 10: 29 a.m.) certifică atât nevoia de a reafirma că sentimentul solidarității, al apropierii se cere mărturisit, al faptului că grija este o stare inter-relaționa(n)tă, că în lipsa combustiei/etalării gesturilor afective propriu-zis manifestate, emoția poate fi integrată sentimentului (puternic al) grijii față de celălalt (a fi păzitorul fratelui tău!), cât și necesitatea de a ieși din starea de izolare ideatică, izolare străină filosofului-politic, a cărui retragere înseamnă prezență activă (nicicând întreruptă) în spațiul Ideii.

Invitația/provocarea pe care i-am lansat-o filosofului, a fost aceea de a contracara umbra care ne pândește atât de vie și de materializată [suveran, (în)corona(tă)!] în aceste zile, cu un plus de semnificație și de deschidere. Răspunsul lui Roberto Esposito poate fi subsumat unui angajament uman fundamental: „sunt bine, dar sper în mai bine”!

Dialogul de față re-afirmă despovărarea perspectivei emise asupra biopoliticii de orice urmă de scepticism, în sensul în care fenomenul există, poate fi inventariat și analizat, și că, mai mult decât atât, acesta dispune de un parcurs istoric recognoscibil în/prin: implementarea obiectivelor politice de la nivel individual/al individului la segmente extinse de populație (segmente de/cu risc, obiecte și subiecte ale practicilor profilactice); regândirea politicului ca mecanism protector angajat în direcția diluării cadrelor ideologice și a întăririi demersului de protecție, de contracarare a riscurilor reale sau imaginate; îndreptarea (fără a ajunge la, însă, și a rămâne în/pe) înspre pragul stării de excepție, prin înlocuirea procedurilor/practicii democratice cu dispoziții urgente, rezultate și consecințe directe ale necesității impuse de condițiile de risc sporit, printr-un reflex standardizat și generalizat (dinspre China înspre Europa și înspre lumea întreagă/globală).

„Explozia Coronavirusului confirmă relația nemediată între/dintre viața biologică și intervențiile politice”, afirmă tranșant Roberto Esposito. Adăugându-se imigrației, Coronavirusul potențează teama/panica cu privire la „circulația necontrolată într-un corp social expus proceselor de contaminare generalizată” și la efectele propagate la nivel economic și social: „atât problema imigrației cât și cea a Coronavirusului se încadrează în perspectiva unui orizont imunitar comun”, acceptând prin imunizare deopotrivă mecanismul de apărare cât și pe acela de vindecare.

Roberto Esposito întrevede două direcții opuse în conturarea fenomenului  –  pe de o parte, invalidarea și imposibilitatea revenirii la argumentul suveranității/al statelor naționale, virusul nefiind blocat de/la granițele naționale și/sau continentale, iar pe de altă parte, consecințele politico-economice drastice care reactivează primatul auto-izolării inclusiv la nivel statal, prin recursul la forțe politice suverane și populiste.  Și, mai ales, propune în orizontul lui „va fi mai bine” speranța găsirii unui echilibru virtuos între/dintre communitas și immunitas, în sensul în care „niciun corp politic nu poate trăi fără un sistem imunitar”, așa cum măsurile luate în această direcție, nu trebuie să depășească pragul de la care „imunizarea ajunge să distrugă același corp pe care ar trebui să-l apere, de exemplu, negându-i libertatea”.

După starea de izolare, se cere a reactiva principiul comunității; după retragere și distanță, a emana împărtășire și dăruire…și, după toate acestea, a repune în funcție, imperativ, democrația autentică!

 


Notice: Undefined index: img in /home/ispri/public_html/wp-content/plugins/ct-ultimate-gdpr/includes/views/cookie-group-popup.php on line 199