Institutul nostru lansează un proiect de reflecție intitulat „Jurnal academic pe timp de criză”. Acesta însumează gândurile, reflecțiile și analizele cercetătorilor noștri în fața crizei de pandemie pe care o străbatem cu toții. Textele publicate în revistele, site-urile sau paginile de Facebook ale Institutului vor fi ulterior publicate într-un volum-mărturie (ISPRI).
UN VIRUS INTELIGENT (I)
Articol semnat de Ion Goian
20 aprilie 2020
Un virus se răspândește astăzi în lume cu o implacabilă obstinație, dând astfel naștere nu numai unei amenințări pentru sănătatea tuturor, dar și unei psihoze cu efecte imprevizibile asupra factorilor de decizie din societățile moderne. Pentru un analist al noilor realități politice, situația poate să stimuleze o sumă de reflecții cu privire nu numai la funcționarea sistemelor politice contemporane, dar și cu privire la ceea ce filosofii numesc natura umană.
Au fost de-a lungul vremurilor multe epidemii (și, judecând după geografia epocii, ele pot fi considerate pandemii, deși nu au ajuns chiar în toate colțurile planetei).
Dar niciuna dintre aceste epidemii (pandemii virtuale) nu a produs, de fapt, efectele spectaculoase pe care le vedem în prezent. La 1348, după unele cercetări ale istoricilor, ar fi murit din pricina ciumei aproape o treime dintre locuitorii Europei, de pildă. Transpunând la scara lumii contemporane, asta ar însemna cam 200 de milioane de oameni. În prezent, slavă Domnului, suntem departe de asemenea statistici.
Dar la 1348 nu a existat, în schimb, acest sentiment că pandemia subminează chiar fundamentele civilizației. Oamenii se văitau, se fereau cum puteau, bisericile când se umpleau, când se goleau de credincioși, după cum îi impingea dorința de ajutor divin sau, dimpotrivă, frica, dar nu exista atunci această destrămare a resorturilor interne ale civilizației care pare să-și facă locul astăzi. Cei mai cu dare de mână se izolau și așteptau cu o filosofică răbdare să treacă nenorocirea. Dintr-o asemenea izolare, de altfel, s-a născut una dintre capodoperele literaturii universale, Decameronul lui Giovanni Boccaccio.
Cum se știe, Il Decameron (sau Decamerone) narează izolarea (azi am zice autoizolarea) în vremea ciumei de la 1348, ciumă importată pe corăbiile venețiene după asediul mongolilor asupra cetății Caffa, din actuala Crimee, a zece tineri (trei bărbați și șapte tinere femei, între acestea din urmă sprintena povestitoare Fiammetta, care revine și în alte scrieri ale lui Boccaccio) din buna societate florentină, care își petrec vremea (în acea vreme nu exista televizorul) povestind mici întâmplări care, adunate, oferă cititorului o imagine vie a societății italiene a epocii.
Cum vedem, în asemenea momente disperarea e rareori absolută pentru lumea clasică (preiau aici noțiunea de clasicism cu care operează G. Călinescu în eseul Sensul clasicismului). Dovada este aceea că, imediat după trecerea epidemiei, deși episoade ale ei, mai puțin severe totuși, revin în 1361, 1374 și în 1399, Florența s-a reîntors la luptele politice dintre facțiuni, dintre care în câteva decenii se va desprinde familia Medicilor. În cetatea Florenței, desigur, soțiile neglijate au continuat să-și caute consolarea în afara căminului, călugării ipocriți să mimeze sfințenia, iubirea să rupă lanțurile convențiilor sociale, cei mai inteligenți să profite de naivitatea celor mai săraci cu duhul ș.a.m.d. Și, în câteva generații succesive, se vor naște giganții Renașterii: Leonardo Bruni, Donatello, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Machiavelli.
Pe scurt, cu toate aceste grave nefericiri colective, țesătura socială (metafora propusă inițial de Platon în dialogul intitulat Omul politic) a rezistat, așa cum va rezista și cu prilejul altor epidemii începând cu ciuma din vremea lui Pericle, epidemiile din Roma antică, cu ciuma din vremea lui Iustinian, epidemiile de tot felul din epoca modernă (ne amintim de tribulațiile lui Pangloss din Candide al lui Voltaire), până la tifosul exantematic din Primul Război Mondial și faimoasa încă și astăzi gripă numită „spaniolă”.
Aceste epidemii, nu rare de-a lungul istoriei, veneau și treceau așa cum istoricii antici descriau năvălirea barbarilor, când lumea fugea din calea lor și se reîntorcea la vechile ocupații de îndată ce primejdia trecuse.
În lumea noastră contemporană, însă, acest virus, pe care mulți l-au confundat inițial cu banala gripă, pare a izbuti ceea ce mai deunăzi părea imposibil, să destructureze întreaga noastră civilizație, toate abitudinile, toate uzanțele sociale, ideile cele mai larg acceptate despre relațiile dintre oameni. Virusul, numit de savanți COVID-19 (sau uneori SARS-COV-2) pare a ataca omenirea cu o altă strategie, care poate să pară, privită prin comparație, una gândită de o inteligență malefică. Virusul acesta nu se mulțumește să lovească orbește, ci pare a-și alege victimele așa ca să pricinuiască nu doar un rău cât mai întins, dar și să destrame ceea ce aminteam mai înainte a fi definitoriu pentru societatea umană în genere, acea țesătură socială de care vorbeau, cu mult temei filosofic, grecii antici. Așa cum se poate deduce din dialogul platonic menționat, grecii antici vedeau societatea (pe care ei o numeau polis, de unde și numele dialogului: Politikon; anglo-americanii traduc acest titlu The Statesman) nu ca pe o simplă colecție de indivizi (așa cum o privesc unii moderni), ci mai degrabă ca pe o îmbinare (complexă) a ceea ce este individual și a ceea ce este general, în mai multe sensuri ale acestor două concepte, îmbinare sau țesătură care este esența însăși a politicii și preocuparea omului politic. Excesele pe care grecii le condamnau, de pildă tirania, deși unii tirani (priviți individual, de pildă Pisistrate) pot avea un rol pozitiv, sunt condamnate prin aceea că destramă această țesătură socială.
Prin urmare, dacă studiul evoluției civilizațiilor (și cu precădere al civilizației europene) ne învață ceva, cred că ne învață, în primul rând, că societățile umane mai evoluate sunt complexe, constituite prin întrețeserea manifestărilor celor mai diverse ale naturii umane și ori de câte ori un regim politic sau un dictator au căutat să reducă ecuația umană la o cifră simplă, chiar evocând cele mai bune intenții cu putință, rezultatul s-a dovedit a fi catastrofal.
De ce simt nevoia să amintesc aceste lucruri? Pentru că această criză a coronaviusului poate să alunece, chiar cu cele mai nobile intenții, pe un drum regretabil, cel puțin în unele țări, contrazicând secole întregi de progres al ideilor politice care au inspirat o societate europeană mai puțin represivă și mai tolerantă cu natura umană.
Mai deunăzi, președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, publica o notă cu accente pamfletare, intitulată „Periculoșii bătrâni”. Domnia sa protesta, cu argumentele istoricului în special, față de tentația unor autorități de a-i izola excesiv pe indivizii mai în vârstă, cu argumentul – valabil din punctul de vedere al științei epidemiologice – că aceștia sunt mai susceptibili de a face boala virală în forme mai severe aglomerând, astfel, paturile de spital, pe care (citim printre rânduri) ar trebui să fie tratați indivizii mai tineri, dacă au nenorocul de a face o formă severă. Evident, această socoteală (cam cinică, în fond) e învelită în cele mai bune intenții: batrânii trebuie să fie protejați, îi iubim, ei sunt „seniorii” nației ș.a.m.d.
Mulți au văzut în nota domnului academician o „victimizare excesivă” și s-au grăbit să protesteze public. În fine…
Dar ceea ce părea fi un simplu episod pricinuit de măsurile poate prea severe de izolare pare a recidiva cu nuanță îngrijorătoare. Vedem că recent, „pe surse”, cum se tot spune insistent și agramat prin spațiul public, se anunță că un grup de specialiști, de la înălțimea științei epidemiologice, studiază ideea de a-i izola pe toți cei în vârstă și chiar ar fi elaborat un plan de a-i strânge pe nefericiții în cauză între gardurile unei enorme carantine cât mai departe de ceilalți oameni și, fără îndoială, bine păziți, ca semn al unei grijulii iubiri. Evident, pentru a-i feri de contaminare și a-i protaja. Metoda aceasta de a anunța „pe surse” (oribilă expresie) ceva, pentru a testa opinia publică nu e nouă în politica românească.
Dacă această idee s-a născut, într-adevăr, în mintea autorităților noastre, lucrul e grav și merită cel puțin o discuție serioasă. Desigur, ar fi facil să recurgem la anumite similitudini din istoria oarecum recentă, deși unii savanți (întâi englezi și americani, apoi germani) s-au jucat nu demult cu ideea „ameliorării” materialului uman, confundând, se vede, societatea umană atât de complexă în alcătuirea ei, cu turma de oi din țarcul unei stâne.
Nu, desigur, nu acesta e izvorul ideii de a aduna toți oamenii în vârstă într-o bine izolată carantină. Poate, mai degrabă, reflexul medicului de a opera radical un organ bolnav, cu scopul de a salva ce se poate salva.
Dar societatea nu e în acest înțeles un organism. Aici e, poate, confuzia. De aceea am amintit mai înainte dialogul platonician care propune, cum am văzut, o metaforă cu o mai bună valoare euristică (asupra acesteia ar trebui, poate, să revenim cu reflecții suplimentare).
Chiar și faptul de a-i obliga pe cei în vârstă la un fel de arest la domiciliu fără a le oferi măcar o dată aproximativă a izbăvirii acestor „vinovați fără vină” e un lucru poate necesar, dar suficient de grav pentru a solicita din partea autorităților o „comunicare” (cum se zice insistent astăzi) mai în spiritul empatiei de care un medic (fie el și chirurg) nu trebuie să uite nici în meseria sa propriu-zisă, necum dacă este pus în situația de a decide prin ucaz destinul unor milioane de suflete, care, slavă Domnului, nu sunt „sufletele moarte” ale lui Gogol.
Deocamdată, atât despre inteligența funest-malefică a acestui virus, care pare a prezida perfid la destrămarea unora dintre fundamentele civilizației occidentale care păreau de neatins în anul grației 2020. Am amintit aici, din pricina urgenței, doar un aspect al chestiunii acesteia, care, de fapt, e mult mai complexă și asupra căreia va trebui să revenim.
P.S. Nu m-am referit deloc, cum se poate vedea, la aspectele practice ale acestei idei, pe care mă abțin să o calific aici, ale unuia care se pare că privește oamenii ca pe furnici, parcă prin lupa entomologului, însă așezată invers. Acești oameni vor trebui transportați către locurile unde să fie „ocrotiți”. Ne putem imagina trenurile disperării, pline cu bătrânii (mai multe milioane) scoși din rosturile lor de o viață pentru a fi expediați la destinația lor aflată în ceață. Iar, cum mulți locuiesc singuri, cine va putea să păzească sute de mii de cămine abandonate la voia primului venit? Și, pe timpul deplasării, evident, dezideratul păstrării „distanței sociale” nu se va respecta, cu riscul de a produce un număr nesfârșit de contaminări. Și, ajunși la destinație, ca niște colete pe jumătate ambalate, aceiași bătrâni vor trebui să stea în șiruri lungi să primească o hrană amplu dijmuită (după obiceiul tradițional) de mai marii locului, vor trebui să se alinieze în imagini pe care numai un Francisco Goya le-ar putea picta sau un Dante le-ar putea evoca într-o altă ediție a Infernului sau, pentru a urma sfaturile dlui doctor de a se spăla pe mâini, ca să nu mai amintesc alte cerințe ale naturii umane. La evocarea unui asemenea spectacol, vorba cronicarului, „se sparie gândul”. Din fericire, dl. Ministru al sănătății a apărut, după ce aceste rânduri au fost scrise, la mai multe posturi de televiziune ca să confirme că o asemenea idee a fost elaborată și propusă organului care reglementează starea de urgență, dar, cu un calm lăudabil și înțelept, și să liniștească pe cei în cauză, arătând că nu va fi pusă în practică.
Prin urmare, lucrurile par a fi încheiate cu o decizie înțeleaptă (și normală în secolul nostru). Dar am ales, totuși, să public aceste câteva reflecții pricinuite de un plan care, o clipă, a putut fi gândit fără oroarea firească pe care o trezește minții raționale. Putem vedea aici un semn care anunță pierderea, în vremurile triste care vin, a dreptei măsuri, a ceea ce românii numesc de mai multe secole omenie? Pentru a semnala o asemenea posibilitate, am hotărât să public paginile acestea, care acum, după declarațiile liniștitoare ale dlui ministru Tătaru, par lipsite de obiect. În realitate, ceea ce rămâne ca materie de reflecție este, pentru analistul fenomenului politic actual, o anume speranță, care se observă și în sondajele de opinie, că o conducere tehnocrată a treburilor publice e mai bună decât nesfârșitele dispute ale politicienilor. Mulți gândesc, poate, astfel, visând la continuarea stării de urgență dincolo de orice urgență. E o idee simplistă (unii pot vedea aici un triumf al unei tendințe populiste care se răspândește în Europa). E o discuție mai complicată. Dar este cert că excesul de orgoliu tehnocratic poate naște, ca să parafrazăm frontispiciul unei cunoscute gravuri, cel puțin idei bizare.