Institutul nostru lansează un proiect de reflecție intitulat „Jurnal academic pe timp de criză”. Acesta însumează gândurile, reflecțiile și analizele cercetătorilor noștri în fața crizei de pandemie pe care o străbatem cu toții. Textele publicate în revistele, site-urile sau paginile de Facebook ale Institutului vor fi ulterior publicate într-un volum-mărturie (ISPRI).
Capital, capitalism, noncapital
Articol semnat de Florin Muller
Pandemia creează tot mai repede semnele crizei economice. Toate societățile se prăbușesc în absența muncii eficiente, care înseamnă reproducerea permanentă a valorii. Problema inițială este aceea a găsirii sursei valorii. Se va spune simplu că ea rezidă în muncă. Eu aș spune că rezidă în muncă relevantă social. Este muncă relevantă social doar aceea produsă de ”economia reală”? Se va răspunde că este acel tip de muncă care creează valori materiale (produse, tehnologii, mărfuri fizice, bani). Poate exista ”economia reală” numai ca economie reală, adică un capitalism rupt de sectoarele noncapitaliste, sau, după expresia lui Mihail Manoilescu, reprezentate de ”pseudoburghezie”? Până la un punct da, de acolo înainte nu. Economia capitalistă are nevoie de un sistem de circulație, întreținere, dar și de consumatori constanți. Din nou nu apare în analiză relevanța consumatorilor absoluți, adică, mai brutal spus, a ”bugetarilor”. Aici trebuie făcută o distincție foarte clară; există nenumărate categorii de bugetari, unele cu niveluri de privilegiere diferențiate, altele excluse din statutul de privilegiere. O economie capitalistă absolută axată numai pe valoarea materială (capitalul fiind doar o parte a ei) nu există nici măcar în statele foarte avansate (încă avansate). Ea are nevoie, și este constrânsă, să funcționeze într-un sistem dual al capitalului și al consumatorilor de capital. În a doua categorie, pe primul loc se situează clasa politică, mai exact politicienii de profesie, aparatul politic superior, plătit de stat. Ei sunt de fapt statul, care este el însuși un patron. Urmează categoriile privilegiate ale noncapitalului: sistemul militar, aparatul de represiune. Toate democrațiile au așa ceva. Armata, poliția, serviciile secrete. De aceștia nimeni nu se atinge. Statul militarist se extinde din Extremul Occident până în Extremul Orient și depășește frontiere și ideologii. El a fost privilegiat de către toate ideologiile, în toate regimurile. Urmează mai nou sănătatea. Bună expresia românească: ”decât un savant ofticos, mai bine un măgar sănătos”. Pe ultimele locuri se situează educația, cultura, cercetarea academică, cultele…Și aici apar distincții foarte mari, de la funcțiile de conducere din Universități la simpli profesori. Problema nu rezidă numai în conflictul dintre capital și noncapital (căci noncapitalul este client permanent al capitalului, care nu se poate reproduce abstract, doar din consumul clasei capitaliste). Problema stă în faptul că acele categorii situate în zona inferioară a controlului capitalului (adică intelectualii din sfera educației, culturii, cercetării academice, religiei-repet, și aici cu decalaje foarte mari) nu pot avea (nici)un cuvânt de spus în problema distribuirii capitalului. Aceste categorii amintite mai sus nu pot demonstra, în condiții normale, relevanța muncii lor în fața aparatului politic și a celui de represiune și ordine publică. De aceea sunt sprijinite acele sectoare (partide) ale aparatului politic care se întorc spre noncapital și atrag atenția asupra unui rost important al sectorului intelectual. Acum, în criză, se impune și mai bine relevanța socială a educației (a școlii, mai exact) ca factor de disciplinare socială, de preluare a grijii copiilor de pe umerii părinților. Căci educația este și un mijloc de a păstra sub control social (și este bine că lucrurile stau așa) tânăra generație. Costurile preluate de părinți apar acum ca fiind mult mai mari. Dar fiecare categorie profesională este prizoniera propriului statut și va trebui să lupte pentru el. Alături de unele categorii și împotriva altora.