Institutul nostru lansează un proiect de reflecție intitulat „Jurnal academic pe timp de criză”. Acesta însumează gândurile, reflecțiile și analizele cercetătorilor noștri în fața crizei de pandemie pe care o străbatem cu toții. Textele publicate în revistele, site-urile sau paginile de Facebook ale Institutului vor fi ulterior publicate într-un volum-mărturie (ISPRI).
București,
13 Aprilie 2020
DUPĂ IDELE LUI MARTE,
FATIDICE VIGINTI
Articol semnat de Viorella Manolache
Contextul recluzionar, generat de pandemia COVID-19, mă duce cu gândul la tentativa lui Peter Sloterdijk care, în opusculul Derrida, ein Ägypter (2006), escaladează, în maniera-i bine-cunoscută, interioarele „piramidei spirituale” spre a identifica labirintul gânditor al lumii de azi, proiectat de Jacques Derrida spre a deconstrui calea spre sens prefigurată de Niklas Luhmann, Sigmund Freud, Thomas Mann, Franz Borkenau, Régis Debray, Boris Groys sau de Hegel. Strategia lui Sloterdijk de a se apropia de mumia „faraonului Derrida”, prin reculul unui complicat arsenal desingularizator, m-a încurajat în consecuția idelor lui Marte cu fatidicele viginti ale lui Covid-19 .
Ca urmare, funestele zile de 21 și 25 Martie 2020 se cer a fi acceptate drept poziții angrenate constelației Covid în al cărui miraj cotropitor s-au aprins: Marguerite Aucouturier, soția lui Derrida (21 Martie) și Paul Goma, scriitor și luptător anticomunist (25 Martie), ambii contaminați cu maleficul COVID-19.
Evenimentele funeste se cer a fi comemorate, prin ceea ce anticipa Jacques Derrida când reconfigura conjuncția spațierii alteritare și a poziției destructurante. Astfel spus, în acord derrida-rian, fatidicele viginti (21 și 25 Martie) rezumă datări desingularizatoare, infectate cu agenții thanatici ai unei alte realități, de ordin „pandemic”. Pentru că, prin ele ni se confirmă „imposibilitatea identității de a se închide asupra ei înseși”, viginti-ile fiind echivalente ale „punerii celuilalt în determinarea sa finită” [J. Derrida, (Ex)poziții, Idea Design & Print, Cluj, 2001, pp. 76-77].
List of deaths from the 2019–20 coronavirus pandemic
Notable people that have been reported to have died from complications due to COVID-19 infections
| March 21 | France (Paris) | Marguerite Aucouturier | 87 | Psychoanalyst |
| March 25 | France (Paris) | Paul Goma | 84 | Political dissident and writer, originally Romanian |
Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_deaths_due_to_coronavirus_disease_2019, accesat la 13 aprilie 2020
Pe aceleași lungimi de undă, în acordul filei de Jurnal a lui Paul Goma (miercuri, 22 ianuarie 2003) transpare constatarea potrivit căreia „și moartea ne aparține, nu doar viața”. Așadar, în siajul heidegger-ian, care fundamentează realitatea infectată de COVID-19 și amprentată de avatarurile ei proteice, suntem contemporanii unei pandemii cu încărcătură filosofică explicită și cu efecte biologice neelucidate.
În spiritul lui „a pune în legătură” „dansul nisipului” cu forma imperială (faraonică) a piramidei, promovat de Peter Sloterdijk, realitatea de acum poate fi filtrată prin recursul la textul pe care Emmanuel Levinas i-l dedica lui Heidegger și pe care îl intitula, sugestiv și anticipativ, „a muri pentru…”.
Dacă în regim de auto-izolare, după masca non-rostirii și a insecurității blocate de mănușa protectoare, se experimentează antidotul preocupării de sine ca îndepărtare de celălalt, fenomenul pandemic are în grijă „ființa-sortită-morții” ca reflex heideggerian al „concretitudinii sale cea mai originară” .
Iată, așadar, cum se reafirmă primatul unei poziții pe care Levinas o prefigura ca reflexia filosofică a ființei îngrijorate-de-a-ființa-în-lume-fără-a-întâlni-fața (Între noi. Încercarea de a-l gândi pe celălalt, Editura Bic All, București, 2000, p. 206). Ceea ce unește aliajele îngrijorării – viața (de la distanță) și moartea (de aproape) –, reprezintă însăși ontologia responsabilității reafirmate și acceptate ca atare. Să mai adăugăm că, există o sintagmă derrida-riană – apprendre a vivre, enfin – asupra căreia filosoful insistă, deloc întâmplător în chiar unul din ultimele sale interviuri (Learning to live finally. The Last Interview Jacques Derrida, dialog cu Jean Birnbaum, Palgrave Macmillan, 2007).
Astfel, a învăța, în sfârșit, să trăiești echivalează – aici și astăzi – actului de maturizare și de maturitate, de conștientizare și de acceptare a regulilor, în spiritul lui a educa și a învăța. Tocmai în această măsură conceptuală se așază și realitatea acestor zile: a educa prin „indicare”, prescriere societală și a învăța ca măsură disciplinară, de regularizare interioară și de regularitate civică a prescripțiilor impuse. Ambele implică, însă, actul responsabil și reflexul de responsabilitate afirmată. Dar, insistă Derrida, a învăța să trăiești presupune actul de a învăța să mori; adică de a-ți asuma (până la capăt) sentimentul de supraviețuire, în chiar dimensiunea sa structural și riguros-originară. Așa că, în/din datările 21 și 25 Martie 2020 primează tocmai acel dublu sens poziționa(n)t pe care Derrida îl considera fundamental pentru resorturile supraviețuirii, pentru structura nucleică a Dasein-ului: conservare a stării în care se dejoacă însăși actul morții, prin perpetuarea a ceea rămâne și continuă să trăiască.
Fatidicele viginti – 21 și 25 Martie 2020 – se cer a fi acceptate drept „date” care, urmând notația de Jurnal a lui Paul Goma, fac „imposibilă împingerea bolii mai încolo”. Marguerite Aucouturier îi experimentase limita prin însăși întâlnirea cu Jacques Derrida (după întoarcerea acesteia, la Paris, în anul 1954), după o lungă perioadă petrecută într-un sanatoriu. Obligată pe fondul stării alarmante de sănătate să recurgă la o auto-motivare serioasă, urmând cu strictețe un regim homeopat, Marguerite Aucountier eșuează în 21 martie 2020. Și, mai mult decât atât, boala îi va marca și ultimii ani, alături de Jacques Derrida, cu o recidivă gravă pe care o va ține secretă spre a nu-l îngrijora. Era exact momentul în care, într-un alt interviu, Derrida descoperă franchețea și aparența frapantă a substanței din sintagma după viață, căreia îi va dedica o amplă reflecție (Benoît Peeters, Derrida. A Biography, Polity Press, 2013).
Hamletianul adagiu al lui Derrida – „Ce se va întâmpla când nu vei mai fi acolo/aici – după viață?” – devine, astfel, și măsura lui acum pentru acum, în dezastrul fatidicelor viginti 21 și 25 Martie 2020 aflându-se și antidotul necesar pentru apprendre a vivre, enfin!