Institutul nostru lansează un proiect de reflecție intitulat „Jurnal academic pe timp de criză”. Acesta însumează gândurile, reflecțiile și analizele cercetătorilor noștri în fața crizei de pandemie pe care o străbatem cu toții. Textele publicate în revistele, site-urile sau paginile de Facebook ale Institutului vor fi ulterior publicate într-un volum-mărturie (ISPRI).
Pandemismul, o nouă cultură de securitate. Cât de apropiați vom fi când ,,ne vom reîntâlni”?
Articol semnat de Lucian Dumitrescu
O româncă din Milano povestește că ,,sunt drone peste tot”. Probabilitatea mare de a fi arestat, amenzile de aproape 3 000 de euro pentru nesocotirea restricțiilor de deplasare, polițiștii aflați la fiecare colț de stradă și supravegherea prin intermediul dronelor sunt doar câteva dintre ingredientele culturii de securitate manifeste astăzi în Milano. La Madrid, dronele nu sunt folosite doar pentru supravegherea populației. Dronele transmit și mesaje audio pentru ca populația să rămână în case. În lipsa dronelor, poliția română ne invită amabil să rămânem în case pentru a-i proteja pe cei dragi din mașini cu semnalele luminoase pornite. În mai multe orașe din provincia Hubei din China, în Singapore și în Indonezia dronele sunt folosite pentru dezinfecție. După două luni de izolare totală, locuitorii din Wuhan pot să intre în mallurile din oraș doar în baza unei aplicații existente pe telefonul mobil. Aplicația conține un cod de sănătate care a fost dezvoltat pentru guvernul de la Beijing de platformele de interacțiune socială Alipay și WeChat. Codul de sănătate în discuție trebuie să fie verde pentru a te putea deplasa în Wuhan, precum și în alte aproape o sută de orașe din China. Dacă este portocaliu înseamnă că trebuie să fii în izolare, iar dacă este roșu înseamnă că ești infectat cu COVID-19. Deocamdată nu există o rețetă unitară pentru aplicația în discuție. Aceasta are peste o sută de modele. La fel, datele care trebuie introduse de aplicant pentru obținerea codului specific de sănătate nu sunt încă standardizate. Câteva informații par însă să fie cardinale pentru construirea codului de sănătate. Este vorba de date legate de istoricul de sănătate al unei persoane, informații despre deplasările din ultima perioadă, precum și informații privind contactele cu persoane infectate cu noul coronavirus. Ce e cert, dincolo de faptul că mulți cetățeni chinezi nu au acces la internet, e că cine nu are codul de sănătate pe verde nu poate călători cu transportul public și nici nu poate intra în mallurile din Wuhan. Despre noile practici de distanțare socială nu are rost să mai vorbesc. Contextul de mai sus poate fi analizat prin intermediul mai multor direcții de dezbatere deja clasice din zona studiilor de securitate: companii private care pun la dispoziția guvernului datele personale ale cetățenilor – Alipay și WeChat clamează că nu strâng date private despre cetățeni, ci doar pun la dispoziția guvernului un suport tehnic -, dihotomia securitate/drepturi, cultura de securitate, chestiunea relațiilor sociale puternic mediate, de tip terțiar și cuaternar etc.
Pentru discuție am ales calea culturii de securitate, o cale puțin bătătorită în România. Conceptul în sine se referă la sociologizarea binecunoscutei culturi strategice. Dezvoltată în anii ’70 de experți militari, cultura strategică viza modul particular în care anumite state înțelegeau să recurgă la război sau normele colective de aplicare a violenței militare. Pentru că militarii sunt puțin frisonați de dezbaterile conceptual-metodologice, conceptul de cultură strategică a strălucit inițial prin imprecizia sa marcantă. Nu era foarte clar ce anume explica cultura strategică în studiile de securitate, deși utilizarea predominantă era de variabilă independentă. Preluat de experții civili, conceptul în discuția începe să capete claritate prin extinderea sa în zona predictibilității instituționale și a analizei de discurs. Devenită cultură de securitate, fosta cultură strategică explică astăzi contexte de luare a deciziei strategice, opțiuni strategice aflate la dipoziția unor state, compatibilitate ori lipsa acesteia între discursuri și practici de securitate, cultura pregătirii în caz de dezastre cu aplicabilitate în zona studierii rezilienței instituționale. Totodată, cultura de securitate este utilizată și cu înțeles de cultură politică, un sens perimat însă, precum și cu sensul de structurare sau reziduu discursiv produs de narațiunea strategică predominantă la un moment dat. Astfel, narațiunea apocalypse management, narațiunile specifice miturilor constitutive, narațiunea rogue states, precum și metanarațiunile utilizate în războiul contra terorismului sunt exemple de structurări discursive din cultura de securitate a Statelor Unite. Nu e întâmplător, în aceste condiții, că onorabilul Jerome Adams, administratorul federal al serviciilor de sănătate publică, asemuia deunăzi extinderea pandemiei de coronavirus în Statele Unite cu momentul Pearl Harbor sau momentul 11 Septembrie al actualei generații de americani. Deci, pentru a treia oară în istoria sa modern, America este atacată pe propriul teritoriu de un inamic extern.
Dincolo de sensurile de mai sus ale culturii de securitate, specifice unor paradigme distincte din câmpul relațiilor internaționale, cultura de securitate a fost definită și ca mod de a face securitatea. Iar acest mod de a face securitatea implică de regulă un obiectiv de securitate, practici specifice de securitate și instituții de securitate. Asta înseamnă că orice cultură de securitate se referă la anumite relații de putere și la o anumit tip de autoritate politică. Din această ultimă perspectivă, e facil de observant că există o serie de diferențe, măcar din perspectiva caracterului gradual al măsurilor luate, între un model european al practicilor de distanțare socială și un model asiatic, deși modelul corean e net diferit de cel chinezesc. Pe scurt, pentru că este legată de un tip de autoritate politică, cultura de securitate joacă un rol important în procesul de legitimare a statului. De asta, modelul aplicat de China în Wuhan pentru îndiguirea pandemiei de coronavirus, nu a fost aplicat de niciunul din statele europene, din rațiuni care țin de autoritatea politică specifică. În Wuhan, izolarea a fost totală, iar măsura carantinării populației și a orașului s-a luat peste noapte. Inclusiv în Italia, statul european în care s-au luat probabil cele mai dure măsuri de izolare a populației, carantinarea s-a făcut gradual și cu informarea sistematică a populației. Nu discut eficiența modelelor de izolare a populației în raport cu pandemia de coronavirus. Vreau să spun că aceste modele țin de o anumită cultură de securitate, care, dacă este înțeleasă ca practici, instituții și obiective, legitimează sau delegitimează un model politic. Evident, cultura de securitate nu trebuie esențializată, pentru că întotdeauna există și subculturi de securitate. De asemenea, când vorbim de practici specifice unei culturi de securitate, aici intră atât practicile non-discursive cât și cele discursive. Acesta e motivul pentru care anumite populații sau segmente ale populației reacționează distinct la narațiuni de tipul ,,războiului împotriva coronavirusului”. O astfel de practică discursivă accesează eficient emoții colective și informații specifice într-o anumită cultură de securitate, dar poate trece razant pe lângă emoțiile colective și informațiile dominante dintr-o altă cultură de securitate. Ca atare, narațiunea ,,războiului împotriva coronavirusului” poate mobiliza o populație și, simultan, legitima o autoritate politică, după cum poate avea și efectul contrar. De asta e importantă cunoașterea culturii de securitate a unei populații. În caz de schimbare social rapidă, autoritățile pot accesa un anumit tip de comunicare strategică cu consecința augmentării propriei legitimități și, astfel, a scăderii costurilor guvernării în momente de restriște. În România, cultura de securitate a fost analizată preponderent pe componenta cognitivă, cu ignorarea cvasi-totală a dimensiunii emoționale, precum și prin asimilarea cu cultura politică. Euristic vorbind, cultura de securitate este mai mult decât cultura politică, pentru că, printre altele, își propune să explice preeminența unor percepții în raport cu altele, chestiune care se face de regulă prin examinarea structurărilor discursive predominante dintr-o societate. Anvergura explicativă e culturii politice e mai modestă. Și de asta, practicile discursive prevalente, manifeste ca narațiuni strategice, au fost complet ignorate de cercetările dedicate culturii de securitate din România.
,,Fanii” geopoliticii, atât din România cât și de aiurea, au ignorat posibilitatea ca aceasta să fie o cultură de securitate. Și nu orice cultură de securitate, ci dimensiunea majoră a culturii de securitate manifestă astăzi atât în cadrul Pentagonului cât și la Kremlin. Și în general în organizațiile militare. Din perspectiva culturii de securitate, geopolitica este asociată cu emergența statelor națiune și a delimitărilor teritoriale clare. Practica centrală a culturii de securitate geopolitice a fost războiul, obiectivul l-a reprezentat supraviețuirea statului-națiune, cu accent mai degrabă pe stat decât pe populație, iar instituțiile specifice sunt armata, serviciile secrete, diplomația, birocrația specifică și complexul industrial-militar. În contemporaneitate, mai ales după criza din Crimeea, cultura de securitate geopolitică a devenit una mai degrabă biopolitică. Astfel, geopolitica este mai puțin axată pe controlul unei teritoriu cât pe controlul unei populații sau, mai exact, pe controlul unui teritoriu prin intermediul unei populații. Cea mai recentă schimbare în materie de cultură de securitate a constituit-o războiul împotriva terorismului, care a introdus noi practici de securitate și noi obiective. Obiectivul culturii de securitate war o terror nu l-a mai reprezentat apărarea unor teritorii ci mai degrabă supravegherea unor grupuri etno-religioase și anihilarea unor indivizi. Deci componenta biopolitică a war on terror este mult mai prezentă decât în cazul culturii de securitate geopolitice. Evident, au apărut instituții și practici noi, precum dezvoltarea capacităților de supraveghere, fonduri uriașe pentru serviciile secrete, atacuri cibernetice, asasinări numeroase prin intermediul dronelor, implicarea masivă în operațiunile militare a contractorilor privați etc. Utilizarea dronelor și a conceptului de high value targets (ținte de mare valoare) a fost una dintre trăsăturile centrale ale war on terror, înțeles drept cultură de securitate. La nivel tactic, utilizarea dronelor, iar la nivel de obiective, anihilarea unor indivizi, războiul împotriva terorismului prezintă cele mai importante distincții în raport cu cultura de securitate geopolitică. Aceasta din urmă viza teritorii și punea accentul pe utilizarea armatei și a operațiunilor clasice de război. Nu e momentul unei discuții pe larg, dar în timpul administrației Obama utilizarea dronelor în operațiunile din Afganistan, Pakistan și Somalia pare-se că a făcut peste 2 500 de victime, dintre care nu toate au fost high value targets.
Având în vedere datele de la începutul textului, e de așteptat ca pandemismul, ca o nouă cultură de securitate ce se profilează în aceste zile, să continue inerțiile manifeste în cultura de securitate a war on terror. Dronele sunt deja utilizate pentru supravegherea populației, precum și pentru dezinfectarea unor spații publice. Caracterul biopolitic al war on terror e de presupus că va fi accentuat de pandemism. De data aceasta, high value targets nu vor mai fi indivizii aparținând unor anumite grupuri etno-religioase, ci întreaga populație. De asemenea, codurile de sănătate de pe telefoanele mobile utilizate deja în China, ca de altfel și supravegherea prin intermediul aceluiași instrument a persoanelor care ar trebui să stea în izolare sau în carantină, practică deja instituționalizată în zona democrațiilor liberale, demonstrează emergența unor noi practici de securitate. Trebuie amintită aici și narațiunea strategică a ,,războiului împotriva coronavirusului” utilizată, cu mai multă sau mai puțină eficiență mobilizatoare, de diferiți lideri politici. E o narațiune militară, angajată la 11 Septembrie 2001 de Statele Unite ale Americii, dar respinsă de majoritatea aliaților europeni care au preferat sintagma ,,lupta împotriva terorismului”. Puțini sunt astăzi liderii politici care vorbesc despre ,,lupta împotriva coronavirusului”. Practicile discursive și non-discursive de mai devreme demonstrează că se profilează o nouă cultură de securitate. La o primă vedere asupra chestiunii, apar cel puțin două întrebări. Spuneam că întotdeauna o cultură de securitate legitimează o autoritate politică. De aici, întrebarea: ce fel de autoritate politică va legitima pandemismul? Iar a doua interogație vizează chestiunea distanțării sociale. Dacă o citim prin grila studiilor de securitate, practica distanțării sociale nu securizează un grup social anume, ci întrega populație, luată individ cu individ. Deci e o practică care masifică teribil pentru a solidariza. Paradoxul lui Tönnies atinge paroxismul. Deci dincolo de excesivul caracter biopolitic al pandemismului, întrebarea e când, și evident sub ce formă, va urma desecurizarea. Mai precis, pentru că nu întotdeauna securizarea este urmată de desecurizare, întrebarea e cât de apropiați vom mai fi când ,,ne vom reîntâlni”, vorba Reginei Elisabeta a II-a?
07.04.2020