Institutul nostru lansează un proiect de reflecție intitulat „Jurnal academic pe timp de criză”. Acesta însumează gândurile, reflecțiile și analizele cercetătorilor noștri în fața crizei de pandemie pe care o străbatem cu toții. Textele publicate în revistele, site-urile sau paginile de Facebook ale Institutului vor fi ulterior publicate într-un volum-mărturie (ISPRI).
#visândlaeroi
Articol semnat de Henrieta Anișoara Șerban
Vă propun exerciții de admirație. Exerciții de recunoștință. Exerciții de recunoaștere.
Ca într-un „zbor invers” intrăm într-o ars poetica a jocului secund, dezvăluind ceea ce e ascuns, interpretând lucrurile altfel. Este vorba despre o redescriere (rortiană). Este o ars poetica ca metodă de a înțelege timpul prezent. Este vorba mai exact despre opusul demersului mediatic dominant din ultimii ani (vreo 20 sau 30), care ne-a invitat să privim la „bube mucegaiuri și noroi” și apoi a insistat să scriem de 1000 de ori în mințile noastre, din nou, că, dacă e vorba de România și români, acestea nu se vor transforma nciodată în „frumuseți și prețuri noi”. „Noii stăpâni” ai discursului public online și offline, plini exclusiv de spirit critic înverșunat și dezlănțuit, iau „versuri și icoane”, „muguri și coroane” și le „frământă” până devin „zdrențe” și … stafii. Așa cum în ședințele de partid de pe vremuri, pline de spirit critic și autocritică, era prea puțină gândire critică și prea puțin rost, tot astfel, în raidurile discursive de astăzi puțina „miere” strânsă e transformată în „venin” stigmatizant, care lasă publicul înveninat și totodată sleit de puteri. Și putem remarca faptul că, aici, în raidurile discursive care arată cât de jos suntem și cum nu e nicio speranță de schimbare pentru România, nu e chiar gândire critică. Este o gândire care spune „nu”,„ nimic”, „niciodată”, adică pornește de undeva ca să nu ducă nicăieri, nu te scoate în „luminiș” și nici măcar nu te apropie de vreo aletheia, de vreo limpezire a lucrurilor și nu se apropie cât de cât de vreo idee simplă și clară, cu rost pentru informare, adică, pentru socialitatea noastră, pentru viitorul nostru.
Ce straniu și demodat o să pară dacă amintesc acum că, așa cum ne învăța demult Tudor Arghezi (într-o iluminată ars poetica publicată în 1927) bătrânii „au urcat pe brânci” prin istorie până la noi. Dacă vă spun că ar trebui să vrem să acceptăm rolul lor în „sudoarea muncii sutelor de ani” și că putem să o facem. Dar putem, dacă hotărâm că putem, Putem și să transformăm „sapa” în laptop și „brazda”-n tastatură. Să scriem cât de absurd e să înfierezi lipsa totală de valoare și apoi să te lamentezi cu privire la lipsa de valoare? Dacă „așa e la noi”, dacă „asta e Românica” atunci de ce te-ai mai obosi să…orișice?
Și cu toate acestea, câte exemple de excelență și câte realizări se luptă să străbată prin ceața discursivă înveninată! Mă gândesc la atâția oameni minunați. Oh, oamenii minunați care aleg în fața nesiguranței și a fricii, calea generozității, donând! Căci e extraordinar; fiindcă e vremea Covid-19, e vremea #staiacasă, ești oarecum redus la statutul viezuroiului lui Kafka care se alină visând la siguranță în vizuina lui liber accceptată, cu entuziasm și speranță, numai pentru a realiza că îmbrățișarea confortabilă a vizuinii presupune și să fii cu spatele la zid. Sunt situații interschimbale cvasi-echivalente, cel puțin în alegoria lui Kafka. Să evidențiem: este cu atât mai lăudabil faptul că, în nesiguranță, oamenii nu aleg îmbrățișarea înșelător-asiguratoare a egoismului avar de a ține de fiecare bănuț, fiindcă, într-adevăr, nu se știe cum vor evolua lucrurile, pentru nimeni.
Ce minunat să pot să înțeleg și să văd anumite lucruri ca ființă de sine stătătoare. Sau măcar într-o aproximație … Văd oamenii reali, angrenați în situații reale, mereu surprinzători, nu doar în rău, ci și în bine, ceea ce e de-a dreptul fascinant. Românii nu au golit rafturile și nu au făcut fixație pentru hârtia igienică și nu au alergat să-și ia arme. Ideea formării unor miliții, care să impună legea și ordinea…de cartier… pentru sfârșitul lumii, atât de des anunțat și răsanunțat și în alte situații și de Covid-19, nu reprezintă ceva serios și răspândit. Strângerea de inimă în fața stării de urgență și a ordonanțelor militare și comentariile asociate vin din atașament pentru democrație. Cred că e vorba de bună chibzuință și luciditate. Altcineva poate vedea altceva. Dar, cu ce intenții?
Să ne gândim la infirmiere: ce ar rămâne din actul medical în absența lor? Totul ar fi cu siguranță și cu adevărat, o mare mizerie. Să ne gândim la brancardieri. Să ne gândim la ambulanțieri. Să ne gândim la magazioneri, la toți oamenii care își fac bine treaba în condiții în care pare imposibil și înfruntă situații adverse (întotdeauna și acum).
Aflu despre o companie cu nume de pasăre maiestuoasă din Delta Dunării, care oferă servicii la jumătate de preț, de data aceasta și offline, prin intermediul tehnologiei „antice” telefonice, pentru a fi accesibilă, utilă, salutară pentru un grup țintă vulnerabil fără acces online. Mă gândesc că atitudinea etică prin excelență este de acest tip și presupune să privești în jur să identifici o nevoie a semenilor la care tu poți răspunde; poate numai tu, poate mai bine decât alții… Este o atitudine lăudabilă și în politică și în capitalism și în marketing etc. pentru că este atitudinea inteligentă, chiar dacă nu mai este eminamente o atitudine etică în astfel de contexte.
Avem asistente și asistenți medicali puși în situații îngrozitoare. Eroi. Acum, toți aceștia și mulți alții sunt eroi. Pornim de la doctori și nu greșim neapărat, dar doctorii sunt și vor fi întotdeauna parte dintr-un întreg proces medical. Desigur că sunt în prima linie, dar sunt acolo cu echipe întregi. Slavă Cerului, nu sunt singuri. Managementul acestui proces sperăm să fie pe măsura efortului lor și nu direcționat împotriva eforturilor depuse. Haideți să încercăm să nu-l îmbrâncim, să nu-l lovim cu gunoaie să nu-i punem piedică lui Sisif…cum ar veni. Sisif nu e chiar așa fericit, chiar dacă zice Camus, e vorba despre o înțelegere cu totul specială și filosofică a fericirii (ceea ce dorim tuturor ca exercițiu de iluminare) și nu e cazul să îl invidiem.
Însingurarea sisifică prin efort supradimensionat… Trebuie să te cutremuri când întâlnești așa ceva!
Avem eroi. Avem și o linie de acțiune mai puțin evidentă, despre care discursivii ritmului cotidian nu știu nimic, dar își dau totuși cu părerea că nu ar fi nimic. Adică, acești guru ai discursivității curente…ei, ele își dau cu părerea. La obiect, avem cercetare și rezultate. Drumul științific al formulelor de tratament eficiente, drumul investigației terapiei cu anticorpi, drumul vaccinului împotriva SARS-Cov-2, fiindcă acesta este numele virusului, Covid-19 fiind numele bolii, nu este apanajul străinătății și este un drum pe care unii cercetători români deja au pornit. Se lucrează și aici.
Avem eroi. Dacă vrem să vedem, există și micii, mijlociii și marii întreprinzători care își redirecționează afacerea pentru a fi adecvată cerințelor unei situații excepționale (de la firme mici al căror nume l-am uitat la compania Farmec (ups!?), care face demersuri pentru a produce dezinfectanții necesari acum și care tot nu primește o derogare pentru a începe să lucreze la ele mai repede.
Sunt de admirat oamenii care mențin fluxurile de afaceri viabile. Sunt de admirat cei care gândesc traseele prin spitale…
Vorbeam de tehnologizare și de societăți în schimbare în care se profilează noi clase sociale și noi meserii. Societățile se schimbă sub ochii noștri. Meserii offline devin pe cât este acum posibil meserii online, grație aplicațiilor de tot felul, grație adecvării și unui anume tip de devotament. O parte din administrația publică, o parte din activitățile de service trec în mediul online, pe cât posibil. Cât de mult ne sâcâiau livratorii, cei care te sunau abia când ajungeau la ușa ta să te întrebe de ce nu ești acasă, dar nu te puteau suna când porneau în cursă, să aranjați ceva amiabil: exact când așteptai ceva important. Acum sunt de admirat livratorii! Sunt o verigă esențială a unui homo economicus, dar și a unui om social redus la carapace, dar încă funcțional, grație lor. Capitalismul online sare în ajutorul capitalismului offline prin intermediul armatelor de livratori.
Avem eroi poate mai mulți decât am putut semnala aici, dintr-o suflare, în jurnal. Este chiar necesar să observăm, noi toți, și noi, din domeniile umaniste și lucrurile bune. Dar, ca specialiști, putem să observăm și că ne confruntăm cu o masivă resemnificare, destul de forțată. Totuși, dacă ne gândim mai bine, nu este vorba de resemnificare cu adevărat, în sensul dur recomandat de Fr. Nietzsche, ci este vorba mai mult vorba despre redescrierea recomandată întru solidaritate umană de Richard Rorty, ca flexibilitate interpretativă, ca flexibilitate a înțelegerii, fiindcă valorile noastre sunt tot valori. Este rolul nostru să explicăm. Este nevoie de flexibilitate a comprehensiunii și a interpretării. Dar această resemnificare nu ne e impusă de societate, de guvern, de … ci de o situație de forță majoră. Acesteia suntem chemați să îi răspundem prin redescriere. În cazul acesta, al situației deosebite pe care o trăim, imperativul distanțării sociale poate ar fi bine să fie prilej de antrenament în ale paradoxurilor. Fiindcă ființa umană este o ființă eminamente paradoxală. Vă spun, astăzi, conformismul social devine eroic. Ce vremuri! Distanțarea socială devine prilej de căldură discursivă. Distanțarea socială poate să devină prilej de flexibilitate interpretativă și chiar de dezvoltare personală. Sau nu.
Redescrierea se aplică și situației paradoxale în care se găsește astăzi voluntariatul. Astăzi, să ajuți, pentru că socialitatea și solidaritatea nu se pot muta cu totul online, chiar și în vremurile acestea #staiacasă, este o generozitate cu două tăișuri. Este nevoie de voluntari, dar voluntarii pot fi vectori de răspândire, la limită și când își iau toate măsurile de precauție. Voluntariatul este eroism. Dar voluntariatul este totodată revelatorul cheie al contorsiunii greu de înțeles prin care trece socialitatea umană în vremea Covid-19. Este o situație oarecum similară livratorilor. Dar generoșii voluntari încalcă pe riscul lor imperativul momentului (#stămacasă) se expun în mod potențial bolii și se „adaugă” unei activități mai clar definite, mai clar definibile la care se oferă să ajute și sunt în situația ingrată în care demersul generos poate fi până la urmă cel mai ușor incriminat drept iresponsabilitate și îngâmfare…mai ales în situația nedorită și tragică în care s-ar înregistra o creștere a cazurilor de Covid-19 în zonele cu voluntariat.
Prin 2017 Olivia Lang scria The Lonely City: Adventures in the Art of Being Alone …despre socialitatea specială a singurătății încărcate de intenția de observare și de potențualul artistic, creator, în societate, a unui individ care vede lucrurile ca un fotoreporter fără cameră. Ca și noi, ca și Montaigne, cu mai multe secole în urmă, ea observă că poți fi singur oriunde („într-un palat aglomerat”, spunea Montaigne), dar ce deliciu să fii singur, mai ales într-un oraș ca New York-ul, pe străzile sale, cu adevărat aglomerate. Ce aventuri poți trăi printre deliciile reflexive ale singurătății alese de bună voie, cu bună știință, dar și printre reacțiile stigmatizante ale respingerilor umilitoare și, aducătoare de însingurare ale semenilor…În vremea Covid-19 aventurile artei de a fi singur se vor desfășura în spații culturale domestice și interioare ființei, în cămprile de spiritualitate ascunse și celor dragi cu care, cei mai mulți, împărțim spații locative incredibil de mici. Este o experiență care aproximează fără nicio intenție de a trimite vreuna dintre experiențele de acest tip în derizoriu, nici mai mult nici mai puțin decât experiența concentraționară și singura cale înțeleaptă către propria Arcadia, dar și către enkrateia, în sensul cel mai profund și mai spiritual al stăpânirii de sine.
Uneori ca să poți merge mai departe trebuie să-ți numeri binecuvântările. Alteori, acum spre exemplu, ar fi bine să ne numărărm eroii. Și să admirăm, să fim recunoscători, pe cât putem generoși, lucizi și adecvați.