Institutul nostru lansează un proiect de reflecție intitulat „Jurnal academic pe timp de criză”. Acesta însumează gândurile, reflecțiile și analizele cercetătorilor noștri în fața crizei de pandemie pe care o străbatem cu toții. Textele publicate în revistele, site-urile sau paginile de Facebook ale Institutului vor fi ulterior publicate într-un volum-mărturie (ISPRI).
Claustrarea-o experiență a limitei
Articol semnat de Florin Müller
Pandemia nu este și nu poate fi interpretată ”doar” ca o problemă sanitară. Ea nu este doar un ”război sanitar”, așa cum bine a fost definită de președintele Macron. Este, desigur, și așa ceva. Prima linie a frontului rămâne constituită din spitale, din săli de terapie intensivă, din munca virusologilor, a savanților microbiologi. Suferință, moarte, căutarea disperată a unui vaccin miraculos, a salvării medicale. Aici noi, profanii, nu avem ce căuta. Nu putem decât să respectăm cele câteva reguli elementare de igienă, pe care ar fi trebuit să le cunoaștem demult. Igienă, disciplină și distanțare socială. De-abia acum apare sensul activ al persoanei noastre. Doar aici, prin respectarea minimului sanitar-social, putem fi nu doar cetățeni responsabili, ci pur și simplu oameni solidari cu semenii lor. Cataclismul sanitar a mai indus însă și dimensiuni sociale, psihologice și chiar metafizice noi. Claustrarea forțată pune la încercare limitele de rezistență fizică și psihologică în spațiu limitat. Foarte limitat pentru mulți dintre noi. Prea puțini dispunem de case înconjurate de curți cu spațiu generos, marcate de copaci sau flori. Recluziunea, claustrarea au fost teme majore în cultura occidentală, iar totalitarismele comunist și fascist au adus mărturii noi. Lagărele de concentrare, celulele de închisori, aresturile poliției politice constituie toposuri ale limitării spațiale absolute, ale distrugerii sistematice, ale morții prevăzute, liniare, obligatorii (ca în nazism), sau întâmplătoare, haotice, discreționare, nepredictibile ca în Gulagul comunist. Și cu toate acestea, memoria suferinței, a claustrării rămâne, pentru toți ceilalți, o pură reflectare intelectuală, un act de reconstrucție documentare și revoltă morală. Claustrarea, moartea, suferința continuă nu au fost, în aceste cazuri, ale noastre. Au fost doar ale lor. Ale celor care au suferit. Suferința, metafizic vorbind, preluând un termen din matematică, este intranzitivă. Nimeni nu poate ieși din propriul sine, din propria sa ființă. Nimeni nu poate trăi existența celuilalt, nu se poate transsubstanția în ființa celuilalt. Astfel, omul este condamnat nu să fie liber, ci să sufere singur. Aici este esența existențialismului, mai ales a celui de factură religioasă. Nu există nicio eliberare, nicio posibilitate de evadare. Doar toate acestea sunt teme de discuții ale unor intelectuali fericiți de confortul lor social, privind aristocratic la proletariatul care trebuie să le asigure condițiile materiale ale gândirii. Așa a fost până acum. ”Filozofii nu au făcut până acum decât să interpreteze lumea, important este însă de a o schimba” (Marx, Teze despre Feuerbach). Așa este. Fondatorul marxismului avea dreptate. Numai că acum lumea este pe cale de a se schimba radical. Vreau să greșesc, vreau să mă înșel. Este cert că acum un act de gândire în solitudinea aristocratică nu mai este posibil. Claustrarea nu mai este o solitudine egolatră, autoimpusă, complacere în beneficiile societății de consum. Claustrarea nu mai este o divagație despre izolarea altora, a unor oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată. Claustrarea este experiența directă, nemijlocită a noastră. Și aici nu mai poate fi substituit, nimeni nu mai poate ieși din existența sa. Ceea ce a fost până acum un discurs intelectual autosuficent, este acum experiență directă, nemijlocită. Ființa chiar se confruntă cu Neantul. Un neant ”democratic”, absolut indiferent oricăror diferențieri. Până acum nu am făcut decât să interpretăm lumea. Important este să reușim să nu se schimbe într-un mod în care nu am mai putea să o recunoaștem.