Warning: A non-numeric value encountered in /home2/ispri/public_html/wp-content/themes/Divi/functions.php on line 5841

         Institutul nostru lansează un proiect de reflecție intitulat „Jurnal academic pe timp de criză”. Acesta însumează gândurile, reflecțiile și analizele cercetătorilor noștri în fața crizei de pandemie pe care o străbatem cu toții. Textele publicate în revistele, site-urile sau paginile de Facebook ale Institutului vor fi ulterior publicate într-un volum-mărturie (ISPRI).

Jurnal: identitatea individuală în contextul pandemiei

Articol semnat de Lorena Stuparu

Sunt în izolare aproximativă de aproximativ o săptămână.

Duminică, acum două zile, am asistat la cea mai tulburătoare Liturghie în curtea bisericii cu hramul Acoperământul Maicii Domnului din Drumul Taberei. M-am gândit că responsabilitatea și dorința de a nu-i tulbura pe ceilalți, nu înseamnă și lașitate. Adică dacă tot a trebuit să ies la doi pași la Mega Image pentru cumpărături care nu suportau amânare, de ce să nu zăbovesc și aici, mai aproape de doi pași? Nu sunt o fanatică sau o inconștientă, sunt un bun cetățean și vreau să cred că nu sunt o ignorantă. La fel, cei care apar în imagini: nu sunt chiar o turmă necuvântătoare și needucată. Și nu sunt mai mulți de 50. Sunt oameni pentru care nevoia spirituală este cel puțin la fel de importantă ca cele materiale. Sigur că ne putem ruga, putem citi și asculta slujbe de acasă. Dar dacă acum două zile a fost ultima zi când legal am putut asista la Sfânta Liturghie, mi-ar fi părut rău să lipsesc. Când, pentru a limita aria și posibilitatea de răspândire a virusului, nu am ieșit din casă de joi, iar joi nu ieșisem de duminica trecută. Când m-a binecuvântat Domnul cu un sistem imunitar foarte bun (mănânc microbi și mă-ngraș, vorba profesorului de chimie din liceu). Când nu am intrat în contact cu persoane suspecte și nu am călătorit cu mijloace de transport în comun de aproape două săptămâni. Când respect reguli de igienă ca-n vremea coronavirusului de mai bine de 30 de ani, de când am început naveta pe distanțe mai lungi sau mai scurte. Oricât de fierbinte ar fi rugăciunea individuală, nu este la fel de puternică și emoționantă ca Sfânta Liturghie. Mântuitorul nu a fost singur nici la Naștere, nici pe Golgota și nici la Înviere. Iar dacă nu se înțelege, cum să explic? (Vorba poetului).

Într-o joi (cu o săptămână înaintea zilei de joi despre care pomeneam mai sus) m-am încumetat să intru în Lidl, să fac și eu, în sfârșit, provizii. Ca tot omul prevăzător. Rafturile, aproape goale de mărfurile ieftine care fac acest loc atât de căutat. Am trântit și eu în coș tot ce-am văzut cu ochii. La toate cele cinci case erau cozi care ajungeau până la capătul spațiului destinat cumpărătorilor, mai precis până la raionul de lactate. Uitându-se în coșul meu enorm de cumpărături, o doamnă exclamă: “Ați luat tot magazinul!”. Îmi sare în ajutor altă doamnă, cu o replică împăciuitoare: “Ei, stați liniștită, că a mai lăsat și pentru dumneavoastră!”. Oamenii la coadă sunt nervoși. Eu mă simt brusc ocrotită și solidară cu toți.

Aseară, până spre miezul nopții a trecut de patru ori prin fața blocului mașina de poliție cu girofar și portavoce. Ziceai că au aterizat extratereștrii sau că începe bombardamentul. Deși era moină – și – frig – și vânt – și ploua – și ningea – și ningea – și ploua, ei ne recomandau, apoi ne avertizau să stăm în casă! Ca și cum la ora și pe vremea aceea ne-am fi bulucit toți pe uși așa afară, fără motiv întemeiat. Oricum, asta pe mine m-a mobilizat. Faza trebuia comentată!

Mai precis, episodul m-a ajutat să depășesc un sentiment de culpă moral-metafizică pe care o gândeam prin întrebarea: Dacă eu mă apuc să scriu acum despre criza coronavirusului (și nu aștept așa, înțeleaptă ca bufnița Minervei, să-mi brodez arabescurile cenușii pe cerul cenușiu al epocii), cu ce sunt mai brează decât speculanții care scumpesc marfa exact când oamenilor le este mai greu? Măcar speculația lor le ține unora de foame până la urmă, dar speculația mea filosofică ajută pe cineva? Răspunsul la această întrebare îl las pe mai târziu.

Deocamdată consemnez unul dintre aspectele positive ale crizei: răgazul atât de necesar al regăsirii de sine.

Una dintre temele mele dragi de cercetare dintotdeauna se referă la identitatea individuală în contextual globalizării. Am scris mai multe studii pe această temă și am realizat și un volum colectiv cu interviuri (luate împreună cu Gabriela Tănăsescu) și contribuții ale unor peronalități din domeniul filosofiei și științei politice.

Sintetizând (după ce prezentasem câteva perspective asupra construcţiei identităţii pe baza datelor furnizate de privirea interioară şi de reflectarea exterioară, privilegiind îndeosebi perspectiva fenomenologică narativă şi perspectivele filosofiei politice liberale şi conservatoare la intersecţia lor cu fenomene politice ale lumii de azi) la un moment dat ajunsesem la concluzia că unele întrebări rămân deschise: Cât din identitatea noastră ne putem „lăuda” că ne aparţine în sens strict şi cât le datorăm celorlaţi? Altfel spus, ce procent deţin individualul şi transindividualul în construcţia identitară? Autoconstrucţia noastră nu se datorează ea, oare, mai mult decât unor opţiuni de gust sau unor împrejurări circumstanţiale, unui complex de relaţii, conştientizări şi recunoaşteri, unor moşteniri, unor tradiţii? Le datorăm totul sau aproape totul strămoşilor noştri, iubirilor noastre, însoţitorului nostru, urmaşilor noştri? Un om nu rămâne identic cu sine de-a lungul vieţii decât în interiorul sufletului său care îl ia uneori prin surprindere, exact în momentele de uitare de sine? Din datele eterogene culese din studiile despre identitate, putem deduce că acel ceva prin care un om se deosebeşte de alţii se datorează într-o măsură infimă datelor fizice: viaţa „mea”  trăită într-un fel unic, memoria mea, felul în care mă emoţionez şi selectez din memorie şi mai ales felul în care mă povestesc reprezintă „lucrul” prin excelenţă care mă distinge de alţii şi mă defineşte. Fiecare „eu”  îşi lucrează  „via sa”, viaţa sa, călătoria sa spre sine însuşi, care uneori coincide cu ieşirea în lume, cu lungul drum spre un celălalt în care se recunoaşte prin capacitatea de a iubi, spre un „tu” care ne arată că dincolo de subiectivitatea care ne pecetluieşte cu adevărat individualitatea, identitatea se constituie dintr-un mozaic de alterităţi şi din reflectarea identităţii în ele. Ea este alcătuită din lucrurile cele mai concrete care aparţin fiinţei noastre intime şi manifeste, dar şi din lucruri ideale, din  partea bună pe care adesea o refuzăm ca pe o „întâlnire cu un necunoscut”, cum ar spune Gabriel Liiceanu. Poate că aceasta este adevărata problemă a identităţii: că omul refuză să se cunoască pe sine însuşi, că ignoră partea lui de autenticitate, încă somnolentă. Or, dacă s-ar trezi, aceasta l-ar apăra şi de înstrăinările globalizării şi de forţele malefice ale politicului şi ale propriului stil de viaţă, ale propriului „inconştinent”. Conştiinţa aceasta nouă, a părţii bune din noi, a faptului că suntem oameni în măsura în care ne identificăm cu o Persoană sau o idee şi nu în măsura autosuficientei noastre corporalităţi ne-ar ajuta să privim „căderea în istorie” ca pe un fapt care ne-a impus diferenţa ontologică, dar şi ca pe o condiţie obligatorie a redobândirii memoriei nemuririi noastre iniţiale care se păstrează chiar şi atunci când identitatea ne este construită de alţii, după reperele unor vagi amintiri şi în stiluri narative variind de la un individ la altul: există tot atâtea identităţi câţi indivizi, dar dacă acestea pot fi definite prin diferenţa specifică a raportării la conştiinţa de sine şi la temporalitate, genul proxim este dat de „omul atemporal” (Jung).

  1. 03.2020

Acum, în contextul globalizării unui periculos virus mic și invizibil,  mai mult ca niciodată cred că este bine să traducem în limbaj eminescian ceea ce ni se cere din partea autorităților: „Tu aşează-te deoparte, /Regăsindu-te pe tine,/Când cu zgomote deşarte/ Vreme trece, vreme vine”. Pentru liniștea tuturor. Căci altfel, nu ne putem autoconstrui identitatea în izolare absolută, în afara dialogului cu ceilalți.

 

 

 


Notice: Undefined index: img in /home2/ispri/public_html/wp-content/plugins/ct-ultimate-gdpr/includes/views/cookie-group-popup.php on line 199