Institutul nostru lansează un proiect de reflecție intitulat „Jurnal academic pe timp de criză”. Acesta însumează gândurile, reflecțiile și analizele cercetătorilor noștri în fața crizei de pandemie pe care o străbatem cu toții. Textele publicate în revistele, site-urile sau paginile de Facebook ale Institutului vor fi ulterior publicate într-un volum-mărturie (ISPRI).
O criză și foarte multe întrebări…
Articol semnat de Darie Cristea
Îmi fundamentez acest panseu sociologic pe două episoade. Unul, foarte recent, când în plină criză COVID 19 văd la tv un analist politic român care afirmă că dintotdeauna a fost fascinat de situațiile de criză. Al doilea, parcă din altă viață, cum se spune, se leagă de o emisiune tv la care am participat la câteva zile după tragedia de la Colectiv: statul revizuia proceduri, autorizări, proiecta cumpărături de echipamente și înființări de secții de spital pentru ca pe viitor să fim pregătiți. Desigur că, odată constatate deficiențele din domeniu, după o tragedie de o asemenea amploare, nici nu avea cum să facă altfel (mai mult, nimic din ce spun nu vreau să fie interpretat în cheie politică). Am întrebat atunci, în emisiune: dar dacă avem deficiențe în mai toate domeniile ce facem? Și… avem un plan pentru următoarea criză? În mod evident, nu ai cum să știi care va fi aceasta.
Desigur, acum avem de-a face cu o criză globală – este absurd să ceri României să fie în afara ei. Deocamdată nici măcar nu pare că modelul de răspuns al autorităților noastre ar fi foarte rău. Să fie o reușită de management social, să fie alte variabile la mijloc care ne-au ferit până acum de un dezastru? Este greu să faci o atare analiză în timp ce criza se derulează. Deciziile pe timp de criză nu sunt decizii științifice, chiar dacă sunt empirice, lipite, cum s-ar spune, de realitate. Pentru că nu ai timp să faci analize sofisticate, să culegi date, să umpli trei table ca la o demonstrație matematică și la sfârșit să te miri că rezultatul e dintr-o singură cifră.
Și da, e și asta o întrebare, cum știi când vine momentul în care ai achiziționat destulă securitate prin #staiacasă, în așa fel încât să muți efortul de PR spre încurajarea ieșirii la muncă și, de ce nu, la consum, pentru a nu produce daune ireparabile unui sistem economic și așa șubred (și nu mă refer doar la indicatorii cifrici de creștere economică), dar care, cârpit pe ici, pe colo, mai mergea să țină această societate pe linia de plutire.
Nu știu alții cum sunt, vorba marelui Creangă, dar eu când aud de eroi mă îngrozesc. O societate normală se bazează pe proceduri, pe profesii, pe mecanisme, pe educație, pe răspunsuri standard și previzibile, nu pe eroi și pe genii. Când mecanicul auto îți spune că ai avut noroc că i-a venit lui nu știu ce idee, când ai scăpat cu viață pentru că medicul era genial și devotat, pentru că polițistul era sclipitor și obișnuia să stea peste program, sau când ți s-a făcut dreptate doar pentru că ai dat peste un judecător moralmente corect etc. înseamnă că trăiești într-o societate cu probleme grave. Nu puțini sunt americanii care, crescuți într-o cultură eroică hollywood-iană, la 11 septembrie 2001 s-au întrebat, șocați, unde le sunt eroii? Unde e Bruce Willis, unde e Stallone și cine mai era la modă pe vremea aceea? Mă rog… echivalentul lor din lumea reală. Eroi erau, desigur, dar lucrurile nu se puteau rezolva coerent, cu victime puține și în maxim două ore, ca în filme.
Orice criză se gestionează cu un PR optimist, dar și cu asumare de pierderi. Dintr-o criză nu ai cum să ieși bine – poți ieși mai puțin rău, cel mult. Mobilizarea colectivă cerută în fața acestei pandemii îmi aduce în minte un alt clișeu cinematografic: în Any Given Sunday (1999), Al Pacino joacă rolul unui antrenor de fotbal american (cum altfel?), care la pauza unui meci important și disperat ține un motivational speech rămas aproape în istorie. Ideea forță a discursului din vestiar este că „ne vindecăm împreună, ca echipă, sau murim singuri, ca indivizi”. Desigur, pentru un meci, era o metaforă foarte plastică. Pentru ce se întâmplă azi, e cumva un fapt. Problema noastră actuală implică, dincolo de sisteme medicale, ordine publică, management economic și politic, o definire filosofică a echipei. Vedem tentații ale izolării (China e supărată că lumea se uită urât la ea, SUA s-a supărat pe OMS, Italia pe UE, Germania nu prea voia să își asume alte costuri decât cele proprii până cand a constatat că i se usucă sparanghelul pe câmp și, în general. toate țările credeau că izolându-se de celelalte își salvează și populația și resursele). Acesta a fost primul răspuns, care înscria definiția echipei în propriul stat. Pe urmă – și vă rog să nu citiți acest rând ca o încercare de a opta între local și global – constați că dacă nu exporți paracetamol, nu primești interferon, dacă nu dai cereale ni ți se dă carne de porc etc. Este, cum nimerit spunea un înțelept de facebook zilele trecute, o criză globală, nu una a globalizării. Și nici nu avea cum să fie altfel, pentru că pandemiile au fost din adâncimile istoriei primele forme ale globalizării.
Ce facem mai departe, dacă accelerăm globalizarea, dacă o reducem semnificativ sau dacă o regândim, este o cu totul altă problemă. Un blocaj mare al acesteia, acum, nu cred că este o veste bună. Rupturile bruște ale mecanismelor globalismului nu au adus niciodată nimic bun în sistemul internațional. Cert este că o soluție rapidă nu va veni local. Cum spunea un bătrân intervievat pe stradă zilele acestea (deși nu trebuia să fie la ora aceea acolo…): Cât să stăm tată în casă? Până or face ăștia de la UE sau altcineva un vaccin sau o doctorie… să ne dea și nouă, sau să ne spună cum au făcut. Deci o soluție globală la o problemă globală. Dacă are cineva un plan mai bun și pe termen mai scurt, să spună.
Într-un fel, opusul managementului de criză este early warning-ul. Nu vrem să ajungem la suspendare de drepturi, militari pe stradă, mobilizare, spitale depășite de situație, deci, să prognozăm crizele din timp și să avem niște scenarii de răspuns pregătite. Sunt multe critici la adresa faptului că în acest caz, al crizei coronavirusului, avertizarea timpurie a funcționat prost. Nu că nu a văzut-o, dar nu i-a evaluat corect amploarea. Prognozele socio-economice, inclusiv cele din relații internaționale sunt extrem de volatile. Se pare că și cele epidemiologice…
Nu poți să nu privești cu un scepticism comic ideea de early warning. Evident că reflecția asupra a ceea ce ar putea merge rău este un lucru util și o încurajez în orice activitate care presupune un minim de management. Dar cum îi evaluezi eficacitatea? De unde știi că ai identificat o potențială criză (în sens de lebădă neagră ) și că merită să aloci resurse pentru a o preveni, cu riscul de a priva de acele resurse alte mecanisme și segmente ale societății. Vedeți că și experții aceștia care identifică potențiale crize și primesc bani să le rezolve, au obiceiul să identifice și altele după aceea. Și, ca să mă întorc la prima frază, pe mine nu mă fascinează crizele, cât managementul crizelor.
Și două ultime note, pe care criticii societății de până acum două luni uită să le menționeze: științele comunicării și științele sociale în general au glosat cel puțin 10 ani pe ideea că, pe măsură ce ne adâncim în comunicarea virtuală (mediată de telefoane mobile, internet, rețele de socializare) ne însingurăm și avem falsa impresie că trăim într-o comunitate. Imaginați-vă o lume în care trăiam această experiență (și, desigur, au fost situații) fără cablu tv, fără internet, fără mail, telefon mobil, rețele sociale etc. Nu era mai bine, în niciun caz. Trăim vremuri de triumf al tehnologiei, de la copiii de grădiniță până la cetățenii de vârsta a treia.
Mai mult… Ne plângem de fakenews? Vă aduceți aminte de zvonuri? Cele de altă dată, fără alt mediu de transmitere decât „folclorul” și, mai ales, fără nicio posibilitate de verificare? Incertitudinea este, de multe ori, mai periculoasă decât falsul. Dar această poveste ar merita o discuție separată. A doua notă: poate ar trebui, măcar parțial, să reconsiderăm societatea de consum și hiperconsum. Desigur că este criticabilă, dar mi-e teamă că fără acest tipar de producție și consum, confortul alimentar pe care totuși îl avem după peste o lună de #statacasă nu exista și crizei actuale i se adăuga brusc o veche și terifiantă componentă.
Un savant respectabil explica zilele trecute la televizor cum coronavirusurile există pe planeta noastră… dinaintea noastră. Deocamdată, cum spune o temă a spațiului public românesc din ultimii ani, se pare că și-au luat planeta înapoi.
18 aprilie 2020