Institutul nostru lansează un proiect de reflecție intitulat „Jurnal academic pe timp de criză”. Acesta însumează gândurile, reflecțiile și analizele cercetătorilor noștri în fața crizei de pandemie pe care o străbatem cu toții. Textele publicate în revistele, site-urile sau paginile de Facebook ale Institutului vor fi ulterior publicate într-un volum-mărturie (ISPRI).
UN RĂU PUBLIC GLOBAL
Articol semnat de Cristian-Ion Popa
Preambul
Pandemia actuală de Covid-19 este un rău public global. Cum prevenirea nu a fost posibilă, limitarea și, în cel mai scurt timp, stoparea ei și a consecințelor sale societale devastatoare este (sau poate deveni) un bun public global. Moneda are două fețe.
Asemenea reflecții amare despre capacitatea limitată a oamenilor de a-și asigura bunuri publice elementare, respectiv, de a preveni unele rele publice, se aplică mutatis mutandis de la nivelul micilor comunități rurale, al statelor naționale și al Uniunilor sau Federațiilor lor, până la scara întregii Planete; și sunt la fel de vechi ca istoria gândirii politice. „Lucrul comun tuturor este prea puțin îngrijit, căci oamenii se preocupă mai degrabă de lucrurile proprii și mai puțin de cele comune… Ei le neglijează crezând că de ele se ocupă altcineva” (s.m.), spunea încă Aristotel în Politica sa (II.3).
Războaiele mondiale – în locul păcii mondiale; recesiunile și crizele – în locul creșterii și prosperității economice globale; schimbarea climei terestre și încălzirea globală cauzate de poluare – în locul conservării mediului natural; în sfârșit, pandemia actuală – sunt toate mărturii indelebile ale eșecului popoarelor organizate în state naționale de a se coordona și coopera la diferitele niveluri ale conviețuirii și interacțiunii lor pentru a realiza împreună bunuri publice / a evita rele publice în folosul tuturor, producând în răstimpuri, în termenii lui Garrett Hardin, adevărate „tragedii ale bunurilor comune” (The Tragedy of the Commons).
O perspectivă globală
António Guterres, secretarul general al Organizației Națiunilor Unite, declara la 19 martie 2020: „Înfruntăm cea mai gravă criză sanitară globală din istoria de 75 de ani ai ONU. O recesiune globală – probabil de dimensiuni record – este aproape o certitudine”. Dată fiind natura globală a crizelor – sanitară și, subsecvent, economică și socială – soluțiile nu pot fi oferite însă exclusiv în cadrele jurisdicționale, legale și instituționale, în principiu limitate ale statelor naționale. „Lumea înfruntă un dușman comun. Suntem în război cu un virus”, a adăugat el.
Pandemia atacă economia mondială în toate dimensiunile ei: producția de bunuri și servicii private, bugetele naționale și internaționale care finanțează bunuri și servicii publice, lanțurile de aprovizionare locale, continentale și globale, locurile de muncă de pretutindeni, agravează injustițiile și inegalitățile, adâncește sărăcia etc. De aici, necesitatea acțiunii colective globale. „Solidaritatea globală nu este doar un imperativ moral, ci este în interesul tuturor” (s.m.).
La rândul său, directoarea generală a Fondului Monetar Internațional, Kristalina Georgieva, a declarat la 23 martie: „Costurile umane ale pandemiei de Coronavirus sunt deja incomensurabile și toate țările trebuie să conlucreze pentru a proteja oamenii și a limita daunele economice”. Iar la 27 martie a estimat că în anul 2020 economia globală va intra într-o recesiune mai severă decât aceea provocată de criza financiară globală declanșată în 2008.
După cum atrag atenția economiști influenți de la Banca Mondială, contrar acestei logici elementare probleme globale – soluții globale, a apărut pericolul „protecționismului viral”, stimulat de pandemia actuală. Imaginile cu rafturile goale din magazinele alimentare și din farmacii, lipsa măștilor, a mănușilor de protecție și a altor dispozitive medicale au devenit deja familiare în multe părți ale lumii. Motivată de teama atavică de foame și de boală, înclinația irepresibilă a multor oameni de a face stocuri agravează însă penuria în mod artificial. Dar acest comportament este vizibil și la unele state naționale, multe dintre ele încercând să stocheze diverse produse, medicale dar și alimentare, pentru a le oferi exclusiv propriilor lor cetățeni.
În același scop, multe state naționale, inclusiv din Uniunea Europeană, au impus deja restricții la exportul de produse și dispozitive medicale, pentru a preîntâmpina penuria și a stabiliza prețurile interne. În logica economică globală, însă, argumentează autorii citați, creșterea restricțiilor naționale asupra exporturilor reduce oferta mondială și, în consecință, conduce la creșterea prețurilor. „Acest rezultat induce noi restricții asupra exporturilor pentru a insulariza piețele interne, generând un «efect multiplicator» asupra prețurilor mondiale”.
„Efectele perverse” generale ale protecționismului economic s-au manifestat ultima oară în mod dramatic în criza financiară globală declanșată în 2008. Confruntate cu penuria relativă și cu creșterea prețurilor, multe state naționale de pe toate continentele s-au grăbit să impună restricții drastice asupra exporturilor de produse alimentare, ceea ce a condus la creșterea prețurilor mondiale în medie cu 13% și chiar cu 45% în cazul orezului.
Departe de a fi salvator, așa cum continuă să creadă mulți oameni lipsiți de un training economic elementar și/sau persuadați de politicieni grăbiți să îmbrace mantia de „salvatori naționali”, protecționismul economic este costisitor pentru toți. Prețurile cresc, iar diversitatea și calitatea scad, din cauză că „beneficiile de scară” ale specializării extinse sunt pierdute. În trecutul recent, producția pe scară largă de substanțe active în China și transformarea lor în medicamente în India a redus prețurile și a îmbunătățit accesul la nivel global.
În pură logică economică globală, companiile de medicamente și de dispozitive medicale din Vest ar trebui lăsate, chiar sprijinite, să-și externalizeze în continuare producția în economiile emergente din Est, conform vechiului principiu ricardian al „avantajului comparativ”. „Cooperarea internațională aprofundată este vaccinul cel mai eficient împotriva virusului protecționismului”, conchid autorii citați. În definitiv, potrivit principiului smithian fundamental al libertății economice și comerciale, adevărata „cheie de boltă” a ordinii globale actuale, beneficiile multilaterale oferite de cooperare sunt în principiu inexhaustibile: bunurile și serviciile esențiale oricărei vieți umane decente sunt produse în modul cel mai eficient posibil și sunt folosite acolo unde este cea mai mare nevoie de ele.
„Răspunsul european”
Pericolul protecționismului a fost sesizat imediat și a fost descris în termeni gravi și la nivelul leadership-ului european. La 26 martie, în Discursul său din Parlamentul European dedicat „răspunsului coordonat” la Pandemia de Covid-19, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen a spus: „Cel mai prețios bun comun [asset] este Piața Unică … O criză fără frontiere nu poate fi rezolvată punând bariere între noi. Și totuși, exact acesta a fost primul reflex pe care l-au avut multe țări europene. Acest lucru este pur și simplu lipsit de sens (s.m.), deoarece nu există niciun Stat Membru care să-și poată satisface singur nevoile de materiale și de echipamente medicale vitale. Niciunul. Prin urmare, circulația liberă a bunurilor și a serviciilor este cel mai puternic și, la drept vorbind, singurul nostru bun comun, permițându-le să ajungă acolo unde este cea mai mare nevoie de ele”.
O primă decizie majoră adoptată de Comisia Europeană la 20 martie a fost activarea pentru prima oară a „clauzei de salvare generală” din Pactul de Stabilitate și de Creștere, care semnifică sacrificiul temporar al „regulii de aur” a echilibrului bugetar, permițând astfel guvernelor naționale să se împrumute și să cheltuiască „pentru a oferi sprijin tuturor – sistemelor de sănătate și oamenilor cel mai sever afectați de criză”. La aceeași dată, a fost adoptat și „Cadrul Temporar”, în vigoare până la sfârșitul anului 2020, care reglementează sprijinul financiar pe care îl pot acorda statele membre economiilor proprii. Dată fiind dimensiunea extrem de redusă a bugetului Uniunii Europene (aprox. 1% din PIB-ul fiecărui stat membru), convenit prin Tratate, este moral și legal ca sprijinul economic și financiar să fie oferit în mod preponderent din veniturile publice naționale, reale și actuale sau viitoare (prin împrumuturi).
Din această perspectivă, cererile grăbite ale unor state membre (Italia și Spania, de exemplu) de ajutoare financiare substanțiale de la Uniune, nu numai pentru a înfrunta criza sanitară și economică actuală, ci și pentru a acoperi enormele lor datorii publice istorice prin așa-numitele „corona-bonduri”, sunt nerealiste și chiar inadecvate. Potrivit Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, pot fi considerate compatibile cu Piața Internă „ajutoarele destinate reparării pagubelor provocate de calamități naturale sau de alte evenimente extraordinare” (Art. 107, al. 2, lit. b); și „ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect important de interes european comun sau să remedieze perturbări grave ale economiei unui stat membru” (Art. 107, al. 3, lit. b).
În consecință, „Cadrul Temporar” actual prevede cinci tipuri de ajutoare pe care le pot oferi statele membre: 1) granturi directe, avantaje fiscale selective și plăți în avans de până la 800. 000 € acordate unei întreprinderi; 2) garanții de stat pentru împrumuturile contractate de întreprinderi de la bănci; 3) împrumuturi publice subvenționate pentru întreprinderi; 4) garanții pentru băncile care direcționează ajutorul de stat către economia reală; 5) asigurarea creditelor la export pe termen scurt.
În România, după ce Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a declarat virusul Covid-19 drept o „Pandemie” la data de 11 martie, președintele României a emis la 16 martie Decretul nr. 195 care instituie starea de urgență pe o durată de 30 de zile. Urmând recomandările OMS și ale Comisiei Europene, Guvernul României a adoptat rapid numeroase Ordonanțe de urgență, civile și militare, pentru a înfrunta criza gravă de sănătate publică și a reduce costurile sale economice și sociale. De exemplu, a fost adoptată Ordonanța de urgență nr. 29 privind unele măsuri economice și fiscal-bugetare, în vigoare de la 21 martie, care acordă întreprinderilor mici și mijlocii garanții de stat pentru împrumuturi de la bănci (investiții sau capital de lucru) în valoare de până la 10 milioane lei. De asemenea, a fost adoptată Ordonanța de Urgență nr. 30, care stabilește măsuri în domeniul protecției sociale, între care cea mai importantă este aceea care stipulează că, pe perioada instituirii stării de urgență națională, care se poate prelungi, angajații ale căror contracte de muncă sunt suspendate din inițiativa angajatorului, care documentează că veniturile sale au scăzut din cauza crizei sanitare cu minimum 25% față de cele două luni anterioare, primesc o indemnizație de 75% din salariul de bază, dar nu mai mult de 75% din salariul mediu brut pe țară (Art. XI, al.1 și 3). Aceste cheltuieli sunt suportate din Bugetul asigurărilor de șomaj, care se acoperă din fonduri europene nerambursabile (Art. XIV, al. 1).
Într-adevăr, Ministerul Fondurilor Europene, prin Programul Operațional Capital Uman 2014-2020 (POCU), oferă acest sprijin persoanelor care și-au pierdut locurile de muncă din cauza pandemiei.
În sfârșit, potrivit ultimului Raport publicat de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, la data de 3 aprilie s-au înregistrat deja 884.349 de contracte individuale de muncă suspendate, din care: 274.870 – Industria prelucrătoare, 179.041 – Comerțul cu ridicata și cu amănuntul; 116.584 – Hoteluri și restaurante. Și 180.170 de contracte individuale de muncă încetate, din care: 35.501 – Comerțul cu ridicata și cu amănuntul; 31.185 – Industria prelucrătoare; 22.313 – Construcții.
În loc de concluzii
Precum se poate vedea din aceste ilustrări sumare și parțiale, intervențiile legale și financiare ale Statului Român și ale Comisiei Europene nu lipsesc, ba chiar se află într-o dinamică accelerată, date fiind urgența, magnitudinea și gravitatea acestei crize sanitare care suspendă drepturi constituționale, aruncă în recesiune întregi economii naționale și, mai ales, ucide atâtea vieți umane. Întrebarea firească pentru orice politică publică este aceea dacă ea este justă și eficientă. În prezent, nimeni nu poate răspunde acestei întrebări. Totul depinde de cum și când va fi stopată pandemia – la nivelurile național, continental și global. Un răspuns este totuși sigur: Nimeni nu ar trebui să pună în balanță costurile economice și costurile umane.