Warning: A non-numeric value encountered in /home/ispri/public_html/wp-content/themes/Divi/functions.php on line 5841

Dan Dungaciu

Aflat la Reuniunea anuală a diplomației germane de la Berlin (25 mai 2020), Înaltul Reprezentant al UE pentru politică externă şi de securitate, vice-preşedinte al Comisiei Europene, Josep Borell, ține un discurs în fața diplomaților țării care va prelua din luna iunie Președinția Consiliului UE.

În România, discursul a fost primit pe un ton encomiastic: o declarație „uluitoare”, care ne spune că „trăim sfârșitul dominației americane”.
Așa să fie? Aparent, poate. În realitate, precum faimoasa reacția a lui Mark Twain la vestea morții sale: știrea este un pic exagerată. (În paranteză fie spus, discursul vicepreședintelui Comisiei de la Berlin nu a fost comentat sau preluat, practic, niciunde în presa internațională.)

A rămas celebră întrebarea lui Iosif Vissarionovich Stalin „Câte divizii are Papa”, care reprezintă până azi discrepanța între o pretinsă „putere morală” și puterea materială. Sau, cum am zice azi, deosebirea între „soft power” și „hard power”. În cazul nostru, întrebarea se potrivește mănușă. Căci ce ne spune, de fapt, „ministrul de externe” al UE?

În esență, ne spune că UE trebuie să capete o „cultură strategică comună” (common strategic culture). De ce? Pentru a face față unui tablou global care arată cam așa: „Analiştii au vorbit de mult timp de sfârșitul unui sistem mondial condus de SUA şi despre apariţia unui secol asiatic. Este ceea ce e pe cale să se producă sub ochii noştri. Dacă secolul XXI va fi secolul asiatic aşa cum secolul XX a fost secolul american, momentul pandemiei va fi reamintit ca punctul de cotitură al acestui proces”. Prin urmare, bătălia dintre SUA și China va deveni reperul viitorului, „presiunea pentru a alege una dintre tabere este majoră, dar, în calitate de UE, noi trebuie să urmărim interesele noastre și să evităm să fim instrumentalizați de unii sau de alții”. Cu China, UE ar trebui să își bazeze relația „pe încredere, transparenţă şi reciprocitate”, prin formate specifice gen Summitul UE-China, prevăzut să se desfășoare în toamnă la Leipzig.

În ceea ce privește relațiile cu Rusia, avem următorul scenariu: „În Est, noi trebuie să sprijinim Ucraina și să întărim relațiile cu toate statele din Parteneriatul Estic; asta e sigur… Dar trebui să avem un angajament selectiv cu Rusia pe chestiuni care contează pentru noi. Asta nu este în contradicție cu a fi ferm… Trebuie să ne reamintim că în sectorul energetic există o dependență mutuală, pe care nu trebuie eu să v-o reamintesc în fața dumneavoastră, aici în Germania. Trebuie să cumpărăm gaz, ei trebuie să vândă. Așa că hai să investim în a reuși o mai bună înțelegere între noi, ce vrem fiecare și cum putem construi încredere să mergem mai departe împreună”.

Cum se vede de la București, din UE, o asemenea declarație? Ce propune, de fapt, „ministrul de externe”? Concret, următoarele:
1. În confruntarea USA – China, UE trebuie să stea undeva la mijloc, căutând să își apere interesele. Europa trebuie să își poarte singură de grijă într-o lume care ar trebui să evite „capcana lui Tucidide (războiul între un hegemon și o putere în ascensiune) și să nu să alinieze nici cu unul nici cu altul dintre combatanți (în traducere, nu cu America!);

2. SUA nu mai contează, despre NATO nu se suflă o vorbă. America ar fi abandonat lumea, iar Borrell pare să sugereze asta fără nicio undă de regret, ba chiar cu o mică satisfacție (aceiași satisfacție a unor lideri europeni pentru care Brexit-ul a fost binecuvântare pentru „proiectul european”);

3. În această perspectivă, Bruxelles-ul trebuie să construiască o relația cu Rusia în care să prevaleze interesele comune, deci care să devină inclusiv strategică;

4. Dacă despre SUA nu se spune nimic în perspectivă, cu China relația trebuie să se bazeze pe „încredere, transparență și reciprocitate”, iar „singura șansă pe care o avem cu China este a acționa cu disciplină colectivă”.

În concluzie, se sugerează discret o decuplare a statelor europene de SUA, dar problema, mai ales pentru estici, este: ce se pune în loc? Dacă Bucureștiul ar renunța la parteneriatul strategic cu SUA, ar primi în schimb o… „potențialitate”. Adică o UE care va dobândi (cum?) o „cultură strategică comună” și care va fi, în relație cu Rusia, și fermă și… cooperantă (cum?).

La auzul acestei propuneri, îți vine în minte vorba lui Stalin: „Câte divizii are Borrell?” Adică UE?

Nu prea are. Are, desigur, viitor! Dar până la acel viitor și cu tot respectul pentru „soft power”-ul european – nici el în mare formă astăzi, nici măcar în vecinătatea imediată! – oferta de securitate a vice-președintelui Comisiei este mai degrabă un eseu aspirațional, în care puseurile anti-americane sunt ridicate la nivel de politică europeană, iar dorințele transformate în realități. Un eseu despre o lume care devine junglă și în care Europa, sufocată de liane, încearcă să ne spună, totuși, că ea este cea care ne poate apăra de pericole.
Mulțumim, domnule Borrell, dar, deocamdată, nu!


Notice: Undefined index: img in /home/ispri/public_html/wp-content/plugins/ct-ultimate-gdpr/includes/views/cookie-group-popup.php on line 199