Autor: Lucian Dumitrescu*

 Sursa foto: China Macro Economy.

Până la Marea Criză financiară din 2008, gândirea strategică din majoritatea statelor lumii avea ca reper central Strategia de Securitate Națională a Statelor Unite ale Americii. După 2009, două motive au mai nuanțat lucrurile.

În primul rând, resurecția elementelor izolaționiste în cultura strategică a Statelor Unite. Doctrina leading from behind se materializa în resetul diplomatic din 2009 dintre administrația Obama și administrația Medvedev, la un an după războiul din Georgia. În războiul din Libia, din 2011, Statele Unite cedau prim-planul acțiunii celei mai importante puteri militare din Uniunea Europeană. Dar forța militară a europenilor se dovedea modestă. Franța rămânea fără muniție în timpul operațiunilor militare și descoperea că nu-și putea alimenta avioanele de luptă fără sprijin american. Proto-izolaționismul administrației Obama producea efecte și în criza din Siria din 2013, când regimul Assad încălca sistematic mai multe „linii roșii” trasate de Washington. Anxietățile publicului american, asaltat de consecințele crizei financiare din 2008 și sastisit de războiul din Afghanistan și de cel din Irak, explicau replierea strategică relativă a Statelor Unite. În acel context, caracterizat și de încercarea Bruxelles-ului de a-și spori influența strategică în statele membre ale Parteneriatului Estic, precum și de reafirmarea excepționalismul panslavist al Moscovei, apărea criza din Ucraina.

În al doilea rând, într-o Uniune Europeană aflată în criză de lichidități – Banca Centrală Europeană nu este Federal Reserve – investițiile directe ale Chinei începeau să crească semnificativ după 2008. De la 1, 9 miliarde de dolari în 2009 și până la un vârf de 44, 2 miliarde de dolari în 2016. Administrația Xi Jinping schimba radical abordarea Chinei față de Uniunea Europeană. După ce administrațiile Jiang Ziemin și Hu Jintao aleseseră să investească mai ales în zonele periferiale ale mapamondului – America Latină, Asia Centrală și Africa -, administrația Xi Jinping țintea zonele metropolitane, cu accent pe Uniunea Europeană. Investițiile Chinei n-au vizat doar „pântecele moale” al Uniunii Europene – statele din Sud și din Est -, ci mai ales statele fondatoare ale UE. Fapt ce dovedea asertivitatea Chinei în era Xi Jinping. Astfel, China a investit 30 de miliarde de dolari în Germania, 15 miliarde în Franța, 16 miliarde în Italia, 10, 3 miliarde în Olanda. Cei mai mulți bani, aproximativ 60 de miliarde de dolari, au fost direcționați către Marea Britanie. În fostele țări comuniste, China a investit mai ales în țările Grupului de la Vișegrad: 2, 7 miliarde de dolari în Ungaria și 2, 2 miliarde în Polonia. Mai importante decât sumele în sine sunt domeniile spre care au fost canalizate investițiile Beijingului. Aproape 50% dintre acestea au fost direcționate către infrastructură, construcții și telecomunicații. În acest context, al creșterii asertivității internaționale a Chinei, Statele Unite ale Americii au rămas principalul reper strategic la nivel internațional. Dar din ce în ce mai multe state, inclusiv Statele Unite și Uniunea Europeană, au început să țină cont de China în elaborarea gândirii și acțiunii lor strategice.

Pragmatismul principial influențează viziunea Uniunii Europene asupra Chinei

Textul stă pe două interogații. În primul rând, care este gândirea strategică a Uniunii Europene față de China, în cazul în care chiar se poate vorbi de o mare strategie a Uniunii Europene? Iar în al doilea rând, ce influență au Germania și Franța asupra marii strategii a Uniunii Europene, având în vedere că sunt două dintre statele în care China a investit fonduri semnificative în ultimii ani?

Răspunsul la prima întrebare pleacă de la principiul fundamental al Strategiei Globale a Uniunii Europene din 2016, respectiv pragmatismul principial. E un principiu care susține că Uniunea Europeană ar trebui să „balanseze între realism și idealism, între ambiție și realitate”. Jurnalistic, principiul sună bine. În plus, pare mai palpabil decât „ambiguitatea constructivă”, reperul major al Strategiei de Securitate Europene din 2003. În realitate însă, pentru o Uniune Europeană care își dorește „autonomie strategică”, pragmatismul principial nu indică o direcție clară de acțiune.

„Toată lumea are o strategie până primește un pumn în față”, zicea cândva un personaj complet neacademic, dar extrem de popular și pragmatic, ca Mike Tyson. Ei bine, în situația invocată mai sus, poți să faci filosofie, să mai înființezi o comisie de anchetă, să dai vina pe problemele de comunicare sau să pui la treaba capabilitățile de analiză, de comunicare, de politici publice, economice, diplomatice, militare etc. pe care le ai la dispoziție. Deocamdată nu e clar ce capabilități va produce pragmatismul principial al Uniunii Europene. La fel, nu e clar ce anvergură strategică va avea Uniunea Europeană. Una complementară cu a NATO și cumva similară cu a Organizației Națiunilor Unite, care să-i permită Bruxelles-ului stabilirea de zone sigure în zone de conflict? Sau una care se va suprapune cu cea a NATO și care ar implica capabilități multiple pentru intervenții regionale, precum cea din Libia din 2011? Faptul că lucrurile nu sunt clare nu e o surpriză. Politicile de securitate implică un angajament politic major, dar și o cultura strategică pe măsură.  Apărarea europeană are nevoie de o structură politică coerentă la nivel european, arăta președintele francez Giscard d’Estaing la jumătatea anilor ’70. În lipsa unei astfel de structuri politice, cine ar coordona apărarea europeană? De asemenea, apărarea europeană are nevoie și de o anumită cultură strategică, în care europeanul înlocuiește naționalul, dar fără să renunțe complet la logica identitară a acestuia din urmă. Cultura strategică a Uniunii Europene nu a fost creată pentru susținerea unei comunități de apărare formată din statele bătrînului continent. Ci pentru a face imposibil conflictul militar între statele membre ale Uniunii Europene pornind de la colaborarea instituțională și garanțiile de securitate oferite de NATO. E o filosofie care a produs un succes indiscutabil: o pace care durează de trei sferturi de veac. Schimbarea majoră adusă de pragmatismul principial ține de nuanțarea poziției Bruxelles-ului atât față de Rusia cât și față de China. În raport cu acestea, Bruxelles-ul trece de la o filosofie mai degrabă exclusivă la una mai degrabă inclusivă.

Foto: Consilierul de stat și ministrul de Externe chinez Wang Yi (stânga) dă mâna cu șeful politicii externe a UE, Federica Mogherini, la cel de-al optulea dialog strategic la nivel înalt China-UE, Bruxelles, Belgia, 1 iunie 2018. (Sursa: Xinhua/Ye Pingfan)

Modul în care China se vede de la Bruxelles a fost exprimat pentru prima dată în 2019, în perspectiva strategică articulată de Comisia Europeană și de Serviciul European de Acțiune Externă. Perspectiva în discuție distribuia China în câteva roluri. Partener, cu care Uniunea Europeană poate coopera atunci când există obiective comune; competitor economic în cursa pentru întâietate tehnologică; rival sistemic care promovează un model alternativ de guvernare. Pe scurt, Bruxelles-ul vede China ca partener și, simultan, ca rival în relațiile internaționale. Viziunea Bruxelles-ului se situează între perspectiva administrației Obama și perspectiva administrației Biden. Chiar în contexul declanșării Pivot to Asia, administrația Obama preciza în Strategia de Securitate Națională din 2015 că urmărește o „relație constructivă cu China, care poate produce beneficii pentru ambele popoare și care promovează securitate și prosperitate în Asia și în toată lumea”. Administrația Biden schimba tonul la începutul acestui an și definea China drept ,,competitor strategic”, singurul care poate utiliza propriile capabilitățile economice, tehnologice, diplomatice și militare pentru a șarja stabilitatea sistemului internațional. Discursul administrațiilor democrate este substantial diferit de narațiunea administrației Trump.

În Strategia de Securitate Națională din 2017, China era definită ca putere revizionistă care urmărea să „erodeze securitatea și prosperitatea Statelor Unite”. Faptul că administrația Trump distribuia China în rolul Uniunii Sovietice nu era chiar o surpriză, având în vedere dezbaterea din campania electorală din 2016. Câteva fapte par indiscutabile. Pe de o parte, din raporturile comerciale dintre cele două state, America a pierdut câteva milioane de locuri de muncă, iar China a obținut un excedent comercial de sute de miliarde de dolari anual. Pe de altă parte, firmele americane care produc în China au venituri anuale de sute de miliarde de dolari, pe lângă exporturile din Statele Unite către China de peste o sută de miliarde de dolari anual. Pe scurt, între China și Statele Unite a apărut o interdependență strategică. Ca atare, în pofida unor mesaje populiste, nu se pune problema unui „divorț” violent între cele două state, mai ales că publicul american nu percepe China ca amenințare principală de securitate. Costurile economice și politice ale unui potential divorț violent între Washington și Beijing, dar mai ales cele de securitate, ar fi incomensurabile. După Statele Unite, China a devenit al doilea cel mai important partener comercial al Uniunii Europene. Se poate vorbi deja de o interdepedență strategică și în raporturile Bruxelles-Beijing? Răspunsul este afirmativ, având în vedere modul în care Bruxelles-ul definește China, respectiv ca partener, dar, simultan, și ca rival. E greu de crezut că Bruxelles-ul va defini China așa cum a făcut-o administrația Trump. La vârful birocrației din Uniunea Europeană nu există (încă) sub-culturile strategice din Statele Unite, printre care și cea izolaționistă. E de așteptat deci ca în raporturile dintre Bruxelles și China, interesul economic să fie preeminent. În viitor, o parte a prosperității Uniunii Europene o să vină din China, chiar dacă această prosperitate va fi distribuită inegal la nivelul Uniunii Europene.

Unele state din UE vor avea relații comerciale specifice cu regiunea extinsă a Asiei care implică și livrarea de echipamente militare.

Autonomie strategică? Impactul Franței și Germaniei asupra strategiei Uniunii Europene față de China

A doua interogație a acestui text e legată de influența pe care Franța și Germania ar putea s-o exercite asupra strategiei Bruxelles-ului față de China. O astfel de interogație complică discuția. Dar o și lămurește întrucâtva. Știm că gabaritul politic al Bruxelles-ului este relativ redus în materie de politică externă. Mai precis, politica externă a Uniunii Europene seamănă deocamdată cu un avion ușor, care încearcă să zboare pe sub radarul statelor membre. Ceea ce înseamnă că acestea din urmă sunt foarte influente în acest domeniu. De ce Franța și Germania, dincolo de faptul că China are investiții de 15 miliarde de dolari în primul stat și de 30 de miliarde în al doilea? Motivul este acela că Franța și Germania deja și-au exprimat susținerea pentru autonomia strategică a Uniunii Europene. Dacă, cum și când își vor lua europenii securitatea colectivă în propriile mâini e o întrebare pentru viitor. Fapt este că atât Franța cât și Germania au lansat perspective legate de raporturile strategice dintre Uniunea Europeană și China. Pentru președintele Macron, Franța trebuie să fie o putere care balansează, adică o putere care are propria voce, își exprimă și își apără propriile interese într-o situație de criză majoră. În astfel de situații, o Franță care balansează strategic între mai mulți poli de putere nu își perimite să devină un partener junior. Inserțiile suveraniste din această viziune de securitate sunt evidente. Deloc surprinzător, Franța transferă viziunea puterii care balansează și asupra Uniunii Europene. Care ar trebui să intervină ca factor de echilibru în eventualitatea unui conflict dintre Statele Unite și China. Pentru aceasta, Parisul cere în mod sibilinic schimbarea actualei culturi strategice a Uniunii Europene. Spre deosebire de viziunea de securitate cu accente suveraniste a Franței, Germania propune o viziune globală. Berlinul susține importanța NATO ca garant al securității Germaniei, Uniunii Europene și al întregii regiuni euro-atlantice. Pentru Germania, autonomia strategică a Uniunii Europene va fi deci complementară, nu contrară NATO.

Președinții Xi Jingpin și Macron, alături de Cancelarul germnan Merkel, Paris 2019. Sursa foto: Daily Sabah.

Germania pare totuși să fie mai influentă decât Franța în privința strategiei Uniunii Europene față de China. Aproape jumătate din exporturile Uniunii Europene către China vin din Germania, De asemenea, definirea Chinei de către Uniunea Europeană ca rival sistemic a pornit de la o idee venită tot din Germania. Mai precis, de la Federația Industriașilor Germani care într-un raport din 2019 descria China drept „competitor sistemic”. Adică „o țară care dorea să-și elimine competitorii economici”. Câteva luni mai târziu, Comisia Europeană prelua această reprezentare, o modifica și îi logica de tip Realpolitik, precum și sensurile geoeconomice care apăreau în raportul Fderației Industriașilor Germani. Din „competitor sistemic”, China devenea „rival sistemic”, dar nu din punct de vedere economic, ci mai degrabă dintr-o perspectivă politică, a sistemului de guvernare diferit. Sub Angela Merkel, Germania a devenit cel mai important exportator în China din Uniunea Europeană. Ca atare, Berlinul a adoptat o politică pragmatică față de China, apropiată de aceea a RFG-ului față de URSS: raporturi comerciale menite să sporească încrederea dintre Bonn și Moscova, astfel încât reunificarea Germaniei să devină mai probabilă. Cât liberalism și câtă încredere a ventilat strategia economică a Germaniei în China în timpul mandatului Angelei Merkel e dificil de spus. Cert este că aspectele normative (morale) au fost întrecute net de cele comerciale. Se va schimba ceva în Germania post-Merkel? Dacă Germania va fi administrată de o coaliție a social-democraților, verzilor și liberalilor, e probabil ca aspectele normative să cântărească mai greu. Aceste partide deja au condamnat încălcarea drepturilor omului și au solicitat menținerea autonomiei Hong Kong-ului. De asemenea, se pare că noua coaliție politică care va administra Germania e mai aplecată spre măsuri protecționiste, care să interzică unor companii non-europene achiziționarea de companii strategice din zona utilităților, comunicațiilor și research & development. În epoca Merkel, Uniunea Europeană a distribuit China mai degrabă în rolul de partener și mai puțin în acela de rival sistemic. Dincolo de zona sensibilă a implicării unor companii din China în construirea rețelelor 5G, Uniunea Europeană nu a perceput China ca o amenințare de securitate, ci mai degrabă ca o oportunitate economică. Pericolul la adresa fundației liberale a Uniunii Europene a venit mai ales dinspre Rusia și mai puțin dinspre o Chină pragmatică, care susține non-intervenția reciprocă în afacerile interne. Ce se va întâmpla, deci, în era post-Merkel?

Un scenariu probabil este acela în care Uniunea Europeană își va accentua discursul normativ față de China, care va fi etichetată mai des ca rival sistemic. Cu toate acestea, ca orice centru de putere care împletește acțiunea pragmatică, cu cea normativă și cu aceea de tip status-quo, e de așteptat ca Uniunea Europeană să trateze China mai ales ca partener economic.

 

*Lucian Dumitrescu este cercetător la ISPRI – Academia Română.