Foto: Președintele Vladimir Putin. Sursa: Kremlin.ru.
Matei Blănaru*
În rândurile care urmează vom face o scurtă analiză a celor mai importante puncte din narațiunea președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin, din seara zilei de 21 februarie 2022, când a semnat recunoașterea așa-numitelor Republici Populare Lugansk și Donețk. Ca mai întotdeauna în ultima vreme, avem de-a face din partea lui Vladimir Putin cu un discurs în care abundă referințe istorice, judecăți de valoare sau majoritatea narațiunilor preferate ale Kremlinului prin care încearcă să se constituie ca alternativă la civilizația și valorile occidentale, cel puțin în țările apropiate lui care fac parte din zona sa de interes imediată, printre care se numără desigur și Polonia, România, Țările Baltice, Ungaria etc., și prin care încearcă să își justifice agresiunile teritoriale. Și, ca întotdeauna, astfel, publicul-țintă nu este doar cel intern.
Cui se adresează. Încă din început este interesant cum comunicarea se adresează și „compatrioților din Ucraina”. Deși unii analiști externi au considerat că această comunicare este menită în special publicului intern, acum depinde ce înțelege aici Vladimir Putin prin „public intern” – restul comunicării arată destul de limpede că Ucraina este pentru el un public intern, la fel de altfel ca și restul statelor foste sovietice. Dar să nu anticipăm.
De asemenea, discursul este în mare măsură și pentru statele din Europa (nu numai de Est) și, Occidentale înansamblul lor, pentru că abordează câteva dintre temle preferate ale Kremlinului din această zonă, în care se erijează pe el însuși drept victimă, erou și soluție viabilă pentru viitor (!) ca alternativă la civilizația occidentală.
Analiza și comentarea conținutului. Continuăm prin punctarea și comentarea principalelor idei din comunicarea președintelui rus, care poate fi citită în întregime pe site-ul președinției ruse, aici.
– Dintru început se arată că „Ucraina nu este doar o țară vecină pentru noi. Este o parte inalienabilă a propriei noastre istorii, culturi și spațiului spiritual.” Simplu și explicit. Se adaugă apoi cum „Aceștia (n.r. ucrainenii) sunt camarazii noștri, cei dragi nouă – nu doar colegi, prieteni sau oameni care odată au servit (n.r. URSS-ul?) împreună, dar de asemenea și rude, oameni legați prin sânge, prin legături de familie.” Face apel astfel la procentul de 75% ucraineni care au o părere bună despre ruși și peste 80% ruși care au o părere bună despre ucraineni, după cum se arată într-o analiză LARICS aici.
– Apoi începe ușor atacul la adresa construcției statale Ucraina, al cărei statut artificial îl scoate în evidență, spre deosebire de statutul „natural” de pământ aparținând Rusiei, Ucraina apărând prin „separarea, tăierea a ceea ce este în mod istoric pământ rusesc. Nimeni nu i-a întrebat pe oamenii locuind acolo (n.r. pe ucraineni) ce vor.”
În continuare, „Stalin a încorporat în URSS și a transferat către Ucraina câteva teritorii care aparținuseră înainte Poloniei, României și Ungariei. În acest proces, i-a dat Poloniei drept compensație o parte din ceea ce fusese în mod tradițional teritoriu german, iar în 1954 Hrușciov a luat dintr-un motiv oarecare Crimeea de la Rusia și a dat-o de asemenea Ucrainei. De fapt, astfel s-a format teritoriul Ucrainei moderne.” Noi am mai putea adăuga că tot în 1954 Bugeacul a fost dezlipit de RSSM Moldova și alipit tot Ucrainei.
Aceasta este una dintre cele mai importante idei ale comunicării – artificialitatea construcției statale a Ucrainei. Atacă anumite puncte sensibile inclusiv pentru vecinii Ucrainei, adică și pentru noi. Foarte interesantă aici este atitudinea poate un pic curtenitoare față de Polonia. Simpla menționare pe un ton condescendent despre o „compensare” în cazul Poloniei indică o aluzie foarte fină la faptul că Polonia a fost nedreptățită (surprinzătoare aici este recunoașterea acestui aspect la Moscova). Germania, din nou, beneficiază de o atitudine curtenitoare prin recunoașterea faptului că a pierdut teritorii tradițional germane. Aceste aspecte, deși par simple detalii și simple adevăruri, nu trebuie să fim naivi și să credem că s-au strecurat din greșeală în comunicare sau sunt exprimări obișnuite la Kremlin, pentru că nu este așa. Mai ales în privința problemelor istorice sensibile. România, pe de altă parte, este trecută mai repede cu vederea pe subiect.
– În continuare se concentrează pe un alt punct extrem de important, pe care îl tratează încă de la începuturi – dreptul unor națiuni de a nu face parte din URSS, sau din noul Imperiu Rus, așa cum a fost. Acest drept el îl consideră o „mină” plasată la începutul construcției statale a URSS. Iată, deci, părerea lui Vladimir Putin, în secolul XXI, despre toate statele foste sovietice – că nu ar fi trebuit niciodată să aibă un cuvânt de spus dacă vor sau nu să facă parte din imperiul rus, nici Țările Baltice, nici Ucraina, Republica Moldova, Kazakhstan, Uzbekistan, Kârgâzstan, Georgia, Armenia etc. În continuare va detalia acest aspect îngrijorător pentru statalitatea tuturor fostelor republici sovietice, nu doar a Ucrainei: „Dezintegrarea țării noastre unite s-a întâmplat din cauza greșelilor istorice, strategice făcute de liderii bolșevici și de conducerea CPSU (n.r. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), greșeli comise în momente diferite ale construcției națiunii și în politici economice și etnice. Colapsul Rusiei istorice cunoscută ca URSS este pe conștiința lor.”
Este foarte interesant cum, pe parcursul comunicării, Vladimir Putin pare că deplânge separarea Ucrainei și a Rusiei atunci când vorbește despre „țara noastră”, dar formulările ambigue indică de fapt că el vorbește despre întregul URSS ca „țara noastră”, ceea ce ar însemna în opinia lui că toate statele nou-formate după prăbușirea URSS, începând de la cele baltice, pâna la Republica Moldova, Georgia, Armenia, Kazakhstan etc., ar face de fapt parte din „țara” lui. Interesant și periculos, dar indică de fapt viziunea de la Kremlin care conturează politicile actuale. Iată și explicit în textul de mai sus : „Colapsul Rusiei istorice cunoscută ca URSS este pe conștiința lor.” În viziunea lui, Rusia istorică se confundă cu Imperiul Rus și cu URSS.
– Vladimir Putin, în prezenta comunicare, pare hotărât să se rupă de Stalin (ceea ce el și unele structuri ale statului nu păreau deloc prea hotărâte să facă în trecut) și chiar de URSS – mai exact, de greșelile acestuia, de comunism, de „teroarea de stat”, dar nu și de teritoriul acestuia (interesant, nu?). Oricum, este o mișcare destul de interesantă – pare că vrea să reinventeze Rusia, vrea să arunce din „balastul” istoriei, păstrând în schimb tezaurele ei, la propriu și la figurat.
– În continuare, după ce a început cu relațiile „de sânge”, spirituale, culturale între ruși și ucraineni, după ce a continuat cu relațiile statale din timpul URSS și „cadourile” teritoriale primite de Ucraina de la Stalin sau URSS, acum face o apologie a relațiilor economice între cele două și cum Rusia, partenerul onest care și-a asumat plata datoriilor sovietice pentru toate țările foste sovietice, a fost înșelat și în încredere (prin pretinderea unor părți din tezaurul de diamante și rezervele de aur ale fostei URSS), dar și în fapt (prin acuzele de furt de gaze de către Ucraina) de către Ucraina. Iar acum, după „înșelarea” partenerului „onest” care a fost Federația Rusă, Ucraina încearcă să înșele și politic, strategic și securitar. Dar nu întreaga Ucraină face asta, ci doar „oficialii de la Kiev” sau „autoritățile ucrainene” – deci nu „frații de sânge” ucraineni de mai sus.
– În continuare se revine la problema statalității Ucrainei și la „autoritățile ucrainene care au început să își construiască statalitatea pe negarea a tot ceea ce ne unea (n.r. pe ruși și ucraineni), încercând să distorsioneze mentalitatea și memoria istorică a milioane de oameni, a întregi generații care locuiau în Ucraina.” Încep să se construiască două narațiuni diferite despre statalitate – una care victimizează și deplânge destrămarea imperiului rus și a doua care accentuează artificialitatea statului ucrainean. Această a doua narațiune poate fi urmărită ca un fir roșu pe întreaga întindere a comunicării.
– Se ajunge la un alt punct important de pe agendă – exploatarea nemulțumirilor populației din Ucraina din cauza corupției și a grupurilor de interese oligarhice, bineînțeles puse în legătură tot cu artificialitatea construcției statale a Ucrainei care după 1991 a „copiat fără discernământ modele străine”, iar „Instituțiile politice de guvernământ au fost ajustate de multe ori conform clanurile aflate în rapidă dezvoltare și intereselor lor proprii care nu aveau nimic de a face cu interesele poporului ucrainean. „ Două observații se cad a fi făcute aici:
- Tocmai Putin, președintele Federației Ruse, vorbește despre clanuri și oligarhi! și
- Din nou se mizează pe distincția între guvern, politicieni, asociați cu clanurile, și oamenii simpli din popor, ucrainenii simpli.
– Apare și prima mențiune a cuvântului „oligarhi” în aceeași frază cu „pro-occidentali”: „așa-zisa alegere civilizațională pro-Occidentală făcută de către autoritățile ucrainene oligarhice…”. Din nou nu se poate să nu observăm că Putin este cel care vorbește despre oligarhi… ai altui stat, bineînțeles. Acești „radicali” „naționaliști” „oligarhi” „corupți” au păcălit publicul ucrainean, ajungând la putere și urmându-și propriile interese. Ceva ne face să credem că dacă urmau interesele Moscovei, la fel ca mulți dintre cei de peste graniță, din Rusia, nu erau probleme atât de mari.
– Simțind ironia și paradoxul situației în care președintele Federației Ruse vorbește despre corupția și clanurile oligarhice din Ucraina, Putin face o concesie necesară pentru aparenta viabilitate onestă a narațiunii sale – admite că și multe alte țări au probleme cu corupția, inclusiv Rusia. Aici și-ar fi pierdut încrederea auditoriului care, fără îndoială că sesizase ironia a ceea ce observasem și noi – că tocmai Putin vorbește despre oligarhii altora.
– Apare bineînțeles în narațiune Maidanul și implicarea financiară a SUA în proteste. „Naționaliștii care au preluat puterea” apoi au trecut la represalii împotriva adversarilor: „ Politicieni, jurnaliști și activiști publici au fost hărțuiți și umiliți în mod public.” Fără să intrăm în verificarea veridicității afirmațiilor, aici din nou nu se poate să nu observăm o ironie tragică – în Rusia jurnaliști au fost uciși, nu doar umiliți, iar politicieni au fost otrăviți și ajunși la închisoare (doar din ce știm noi din cele mai răsunătoare cazuri), nu doar hărțuiți.
– Pe alocuri, punctat din nou firul roșu al narațiunii: „O statalitate stabilă nu s-a dezvoltat niciodată în Ucraina; procedurile sale electorale și politice de alt fel doar servesc drept fațadă, o acoperire pentru redistribuirea puterii și proprietății între diverse clanuri oligarhice.” Nu intrăm acum în detalii despre legăturile clanurilor oligarhice din Ucraina cu clanuri oligarhice apropiate de Kremlin din Rusia, dar, cu riscul folosirii unui eufemism, se poate spune că acestea nu lipsesc.
– iar acum ajunge la verdictul pentru situația actuală a Ucrainei: „Opt ani mai târziu, țara este divizată. Ucraina se luptă cu o criză acută socioeconomică.” Continuă prin exemplificarea numărului de persoane plecate din țară, al doctorilor etc., distrugerea industriilor, a locurilor de muncă, a șantierelor navale, „risipirea” moștenirii primite nu doar de la URSS, ci și de la Imperiul Rus, iar „ Ucraina însăși a ajuns plasată sub control străin”. Din nou se observă cum se speculează anumite realități din teren, care, să nu fim naivi, există, dar și nemulțumirile populației. Desigur, dacă Ucraina ar fi fost sub control rusesc, nu ar fi fost sub control străin, ar fi fost sub control intern? Unii ucraineni s-ar contrazice.
– Se continuă despre puterea judiciară în Ucraina, care nu ar mai fi independentă, care ar fi sub influență Occidentală și americană, despre „așa-zisa luptă anticorupție” ale cărei rezultate nu s-ar vedea.
– Continuă ca într-un adevărat manifest (comuniștii au fost experți la manifeste): „ Realizează ei oare (n.r. ucrainenii) că țara lor (n.r. mai devreme era „țara noastră”) a devenit nici măcar un protectorat politic sau economic, ci a fost redusă la o colonie cu un regim-marionetă? Statul a fost privatizat.” Din nou se poate observa cum manipulează anumite adevăruri dureroase pentru oamenii din zonă în scopuri proprii, deloc benevole. Să nu ne amăgim, problema lui Vladimir Putin nu este că Ucraina ar fi o colonie, ci problema este că nu ar fi colonia lui. Aceasta este mentalitatea imperialistă, iar nu alta.
– Continuă despre îngrădirea drepturilor la folosirea limbii ruse, la drepturi ale etnicilor ruși, vorbește despre îngrădirea libertății de exprimare (din nou, tocmai el!), despre probleme cu Patriarhia Moscovei și încercarea de scoatere a bisericii ortodoxe ucrainene de sub aceasta (din nou, tocmai el, reprezentantul Moscovei, care prin Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove (!) de sub Patriarhia Rusă, ilegal instituită asupra Basarabiei, cu forța, exercită încă o pârghie de influență și colonialism în Republica Moldova).
– Din nou narațiunea despre Crimeea, ai cărei locuitori „au ales liber” că vor să fie cu Rusia.
– Ucraina este învinuită de „celule teroriste islamiste” și că ar vrea să aibă arme nucleare (cu siguranță că este prezent pe undeva la Kiev regretul că au renunțat atât de ușor la arsenalul nuclear sovietic, care poate le-ar fi prins bine acum în negocierile cu Moscova, dar de aici până la a avea din nou arme nucleare este cale lungă), la care ar putea ușor să ajungă, „mai ales dacă au ajutor extern”.
Un alt fir roșu al narațiunii care răzbate pe tot cuprinsul declarației, este faptul că ucrainenii sunt tratați și priviți oarecum ca un „fiu rătăcitor” sau ca un copil mic care nu știe prea multe, care a greșit și a fost naiv punându-și încrederea în cine nu trebuia (străinii, Occidentul!), dar el își va regăsi curând adevărata familie (ținând cont de circumstanțe sună mai mult a amenințare în acest caz decât a promisiune).
Sursa aici.
Considerații și concluzii. Au fost cazuri de exploatare și devalizare a Ucrainei din partea unor reprezentanți ai unor națiuni occidentale? Clar că da, iar unele anchete care indicau în această privință, ca cea chiar a fiului președintelui actual al SUA, Hunter Biden, au ținut mult timp prima pagină a ziarelor.
Au fost cazuri de exploatare și devalizare a Ucrainei din partea Rusiei? Clar că da, iar poate cel mai interesant este cel în urma căruia Ucraina a rămas fără armament nuclear sau fără Peninsula Crimeea.
Au fost cazuri în care Ucraina a beneficiat de diferite înlesniri și teritorii primite cadou din partea Rusiei lui Lenin sau a U.R.S.S., înlesniri și cadouri teritoriale care au conturat Ucraina pe care o cunoaștem astăzi și care la vremea respectivă nu arăta și nu ar fi arătat niciodată ca cea de azi? Noi știm prea bine că da.
Ce face discursul lui Putin, în toate aceste cazuri? Nu face decât să exploateze în interese deloc benevole anumite adevăruri parțiale pe care toată lumea se ferește să le spună, iar faptul că el le spune, pe când alții le tac nu face decât să îi confere (în mod paradoxal!) un avantaj de credibilitate și de popularitate. Tăcerea în unele cazuri nu face decât să alimenteze narațiunile de fake news provenite din Rusia din mai multe medii, de la cele informale până la cele de la nivel înalt. Nespunerea adevărului nu face decât să alimenteze „zone gri” din societate.
Este adevărată monopolizarea și devalizarea Ucrainei de către oligarhi? Clar că da. Dar în același timp și Rusia este la fel și Ungaria are ologarhi și chiar Occidentul are un alt fel de „oligarhi”, unele companii multinaționale cu putere și influență mult mai mare decât a unor state. Dar pe Putin nu îl interesează toate acestea, lui Putin chiar îi convin unele ca acestea și scoate în evidență doar ceea ce îi servește intereselor sale – exploatarea stării de sărăcie din Ucraina și a nemulțumirilor oamenilor referitor la oligarhi pentru scopurile lui proprii, pentru că, să nu fim naivi, criza din Donbas generată de Rusia nu are în vedere nici bunăstarea cetățenilor ruși și nici a celor ucraineni.
Discurs care dintr-odată îl poate face popular și în Ucraina și în Europa și în alte părți. Iar vina pentru această „popularitate” a lui este parțial și a statelor care nu au făcut nimic pentru a schimba situația. Putin folosește o stare de fapt în avantajul său și în dezavantajul statelor respective, culmea, pozând în erou salvator și, tot culmea, drept cel care spune adevărul. Și, chiar și mai culmea, el chiar spune unele adevăruri în situația punctuală de față, însă nu pe tot și alăturat multor falsuri și interpretări proprii denaturate – oligarhii din Rusia, de exemplu, i-ar face să pălească pe toți cei din Ucraina, România, toată Peninsula Balcanică și Turcia la un loc.
În încheiere, în caz că nu ne-am dat seama, este foarte simplu – discursul lui Putin este mai mult decât o justificare a recunoașterii independenței celor două așa-zise republici populare (ce alegere de termen comunist sovietic!), este o apologie a unui imperiu. A unui imperiu Țarist Rus și a unui imperiu Sovietic Comunist Rus, a căror cădere (doar parțială, să nu ne facem iluzii că imperiul s-a destrămat de tot) se deplânge și se victimizează agresorul făcând totală abstracție de victime. Pe de altă parte, și pe plan intern este ușor să confunzi una cu cealaltă atunci când ai o populație care a trecut prin atâtea masacre, gulaguri, războaie, comunism, foamete, epurări, condamnări, evacuări și deportări, acolo unde sindromul Stockholm este atât de răspândit încât ar putea să se numească „sindromul Stalin”, unde ucigașul a zeci de milioane de oameni a devenit în mod afectiv numit și regretat drept „tătucul”.
Revenind, este o apologie a unui imperiu. Printr-un scurt exercițiu de imaginație, cum ar fi fost să vedem astăzi făcută public de la cel mai înalt nivel apologia Imperiului Britanic sau a Imperiului Francez sau a celui German etc. (a căror nostalgie, să nu fim naivi, încă mai există acolo, dar a căror apologie publică nu o mai face nimeni). Ei, iată că ceea ce le este nepermis unora, Federației Ruse i se trece cu vederea cu nonșalanță – ceea ce, pe undeva, probabil arată duplicitatea unor anumite curente de idei actuale care operează cu duble măsuri în funcție de anumite interese. Duble măsuri care nu fac decât să alimenteze nemulțumiri în societăți (pentru că, iarăși, să nu fim naivi, anumite lucruri se văd și se simt în populație la toate nivelurile) și să alimenteze astfel de discursuri și de acțiuni ale unora ca Vladimir Putin și pregătesc terenul pentru campanii întregi de dezinformare și fake news-uri prin neîncrederea cultivată în societate.
Astfel, ajungem poate la unele concluzii surprinzătoare – nu, Vladimir Putin nu este numai creația KGB-ului, a URSS-ului sau a Federației Ruse, ci Vladimir Putin este și creația unora dintre cei care par că luptă împotriva lui de la noi și din Occident. Prin corupția din anumite societăți care nu a fost eradicată, prin interese personale și de grup care nu au nimic de a face cu interesul național, prin dubla măsură, prin duplicitate, prin trădarea interesului național și prin ignorarea totală a unor adevăruri (pe care Putin le exploatează prezentându-le public cu nonșalanță – în scopuri diametral opuse, bineînțeles, abil amestecate cu neadevăruri), prin neglijarea unor preocupări și probleme reale ale societății în schimbul unor priorități artificial create care nu aveau nimic de a face cu realitățile sociale din teren, prin neîncrederea și dezamăgirile sădite de zeci de ani în societate, prin terenul pregătit pentru însămânțare cu fake news-urile și dezinformările de la Moscova, Vladimir Putin a fost creat și de către unii din propriile noastre societăți. Astfel că, atunci când cărțile sunt date pe față și Vladimir Putin arată adevărata față agresivă a politicii imperiale rusești, atunci când societății i se spune „iată, el este dușmanul”, o parte din societate este pur și simplu siderată pentru că nu știe ce să facă, prinsă între cei care i-au abuzat și înșelat încrederea timp de zeci de ani și urmașul celor care i-au trimis bunicii în Siberia sau i-au executat sumar rudele și averile și cel puțin 50 de ani din istorie. Iată-l, deci, pe Vladimir Putin și, ne place sau nu, unii dintre cei care l-au făcut ceea ce este el astăzi sunt chiar printre noi.
Pentru că dacă ne amăgim că vina este doar a lui Vladimir Putin sau doar a Federației Ruse, iar restul suntem cu toții sfinți și totul este un rai pe pământ, nu facem decât să pregătim terenul pentru următoarele mari probleme, pentru următoarele campanii de manipulare, indiferent cât timp va mai sta Putin la Kremlin sau nu, iar nota de plată o vor plăti tot oamenii simpli, ca întotdeauna, nu cei care ne-au aruncat timp de zeci de ani cu inconștiență (oare?) în starea de insignifianță a României din ziua de astăzi. Dacă nu tratăm adevăratele probleme din societate și vom prefera să le ascundem ca mizeria sub preș, în niciun caz nu ne facem vreun favor – favorul i-l facem tot lui Vladimir Putin, contribuind la starea de slăbiciune a propriului nostru stat, care le priește de minune celor de la Moscova (și Budapesta etc.), și favoruri le facem tot celor care timp de zeci de ani au contribuit la această slăbire a Statului Român în interese proprii sau de grup care nu au nimic de-a face cu interesul național, ba din contră.
Sigur, nu este niciodată un moment oportun să începem curățenia. Dar odată trebuie începută, dacă vrem ca lucrurile să se schimbe. Iar un prim pas, dincolo de conștientizarea agresiunilor imperialiste evidente ale lui Vladimir Putin și contracararea lor alături de aliații României din NATO, este să vedem unde stăm noi, care sunt vulnerabilitățile noastre și cine sau ce ni le induce. Dacă nu suntem unde ne dorim să fim, de ce nu suntem acolo? Și să nu fim naivi să venim cu răspunsuri facile, dând vina pe stereotipii sau prejudecăți despre România sau români, pentru că am face doar jocul altora, uitând de propriile noastre interese și ignorând adevărurile care sunt mult mai simple și la vedere, deși poate la fel de dureroase, ca în fabula cu „împăratul gol” – adică teama, neîncrederea, lipsa de speranță și de încredere în viitor.
Vladimir Putin și ceea ce reprezintă el, inclusiv clanurile oligarhice din spatele său, inclusiv imperialismul rusesc, au fost și sunt „hrănite” la modul metaforic inclusiv prin greșelile, ignoranțele sau, uneori, duplicitatea și corupția din propriile noastre societăți. El pe acestea mizează și mai mizează pe faptul că noi nu vrem să le recunoaștem – pe acestea se ridică și prin acestea luptă împotriva noastră, după cum atât de bine se vede și din acest discurs. Iar, după cum istoria ne-a arătat de atâtea ori, aceste lucruri au adus asupra societăților respective chiar și mult mai mult rău. Dacă vrem să tăiem această sursă de „finanțare” a discursului și politicilor sale va trebui să facem mult mai mult decât să arătăm cu toții la unison cu degetul „dușmanul” și va trebui să ne ocupăm și de „dușmanii” din rândurile noastre care subminează capacitatea de dezvoltare și securitate a statului și civilizației noastre. Pentru că, da, deocamdată beneficiem de apărarea celei mai puternice organizații de securitate din lume, NATO, dar o societate puternică nu aduce decât și mai multă putere cauzei comune, iar una slabă nu aduce decât probleme.
Dacă la începutul analizei am spus că, spre deosebire de ceea ce consideră unii analiști externi, discursul lui Vladimir Putin nu este doar pentru publicul intern al Federației Ruse, ci și al Ucrainei, trebuie venit totuși cu o completare – discursul este pentru toate țările fost-comuniste sau foste sovietice sau chiar și din alte părți ale lumii, care se confruntă cu probleme similare. Discursul lui Vladimir Putin, făcând abstracție de propriile probleme chiar pe dimensiunile criticate de el la alții, exploatează slăbiciunile sau greșelile societăților occidentale. Iar greșeala cea mai mare pe care am putea-o face, indiferent de cursul acțiunilor, ar fi să nu adresăm aceste greșeli și slăbiciuni din societățile noastre, ar fi să încercăm să tratăm efectele, în loc să tratăm cauzele. Pentru că doar privându-l pe Vladimir Putin sau pe alții de aceste avantaje putem ține în frâu dezinformarea, manipularea sau fake news-urile, destructurarea societății, orice altă variantă posibil că este sortită eșecului, probabil în afară de cenzură. Și nu vrem să mergem înapoi acolo.
*Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul ISPRI.