Warning: A non-numeric value encountered in /home/ispri/public_html/wp-content/themes/Divi/functions.php on line 5841

                                                       

                                                        Domnule Preşedinte al Academiei Române,

                              Domnule Vicepreşedinte al Academiei Române, Domnule Consilier Prezidenţial,

                                                         Stimaţi reprezentanţi ai Cultelor religioase,

                                                                            Distins auditoriu,

 

În octombrie 2017, la invitaţia profesorului Dan Dungaciu participam la lansarea „Laboratorului de sociologia şi geopolitica religiilor”.

Spuneam atunci că înfiinţarea unui centru de studiu care să reunească specialişti în domenii conexe interacţiunii delicate şi complexe dintre religios şi politic, este de o mare importanţă în contextul în care, atât la nivel european cât şi naţional, Fenomenul Religios este din ce în ce mai analizat din perspectivă interdisciplinară.

Spuneam atunci că în mod sigur noul Laborator va oferi publicului şi inclusiv nouă, Secretariatului de Stat pentru Culte, rezultate relevante care să aprofundeze înţelegerea diferitelor aspecte ale Fenomenului Religios.

Iată că astăzi, sub egida Academiei Române, lansăm împreună proiectul „Barometrul Vieţii Religioase din România” – prima iniţiativă de acest gen din ţara noastră, care surprinde dimensiunile multiple ale manifestării Libertăţii Religioase. Acest instrument sociologic poate fi un bun mod de lansare publică a unei:

a)    platforme de identificare a principalelor mize ale agendei Vieţii, Religioase din România,

b) dar şi a unei platforme naţionale pentru dezbatere publică a  acestor chestiuni,

c) o bună cale pentru iniţierea unor politici publice sau a unor iniţiative de optimizare, inclusiv al domeniului legislativ.

Distins Auditoriu,

Credinţa a fost întotdeauna şi continuă să fie şi în zilele noastre o parte importantă în viaţa cetăţenilor români de toate naţionalităţile şi afilierile religioase.

După Revoluţie, există un interes crescut al românilor pentru Viaţa Religioasă şi de aceea statul român înţelege să asigure tuturor cetăţenilor şansa de a-şi practica religia în cele mai bune condiţii.

Într-o lume secularizată, deschiderea societăţii româneşti spre Credinţă este o şansă pe care puţine societăţi europene o mai au astăzi. Este o şansă spirituală pentru că omul care crede:

  • are un temei în plus pentru a avea o viaţă împlinită,
  • îşi descoperă mai repede şi îşi dezvoltă cu mai mult entuziasm vocaţia slujirii oamenilor.

Cu toate acestea, marea majoritate a celor care se exprimă în spaţiul public nu cunosc lucruri elementare despre Viaţa Religioasă, despre complexul şi sensibilul domeniu al relaţiei dintre Stat şi Culte, aducând tot timpul în discuţie stereotipurile avansate de presă.

Cunoaşterea religioasă este un act de respect faţă de ceilalţi, un act de implicare democratică, o datorie civică.

Unul dintre cele mai delicate tipuri de Politici Publice pe care le are de elaborat şi implementat un guvern într-o ţară democratică este cel al Politicilor Publice din domeniul Vieţii Religioase. Am în vedere:

  • relaţia Puterii Politice cu Cultele şi mai ales,
  • raportarea Puterii Politice la Fenomenul Religios.

Societatea românească este una plurală, cu oameni de diferite etnii, de credinţe diferite, cu preocupări şi convingeri diferite. Într-o asemenea societate plurală este important ca cetăţenii şi organizaţiile societăţii civile să lucreze împreună pentru realizarea binelui comun.

Statul român consideră că Pluralismul Religios al societăţii româneşti este mai degrabă un atu decât o provocare la adresa stabilităţii sale.

Domeniul relaţiei Stat-Culte fiind unul foarte liberal, statul român nu impune Cultelor foarte multe reguli. Desigur, rolul statului într-o societate democratică este acela de protector al Libertăţii Religioasede sprijinire a organizaţiilor religioase şi nu de a reglementa doctrine religioase şi reguli de cult.

Într-o societate democratică şi liberală, statul nu se implică în viaţa internă a Cultelor, le respectă autonomia. Implicarea statului în probleme de doctrină, de disciplină internă a Cultelor, ar însemna o încălcare gravă a autonomiei Cultelor, a obligaţiei statului de neutralitate religioasă garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Constituţia României, Legea nr. 489 a Libertăţii Religioase.

Statul nu poate trage Cultele la răspundere deoarece Cultele sunt organizaţii de drept privat şi de utilitate publică.

Statul acordă bani publici pentru susţinerea activităţii Cultelor în funcţie de afilierea religioasă a populaţiei, pe care o putem afla doar la recensământ, unde, desigur, nu putem afla şi gradul de religiozitate a populaţiei, cât de credincioşi sunt românii. Aceasta se poate afla doar din studii sociologice la care Guvernul nu prea recurge însă pentru că costurile sunt destul de mari şi atunci credincioşia românilor se măsoară empiric.

Afilierea religioasă a populației a rămas relativ stabilă în ultimii 30 de ani, ceea ce a dus  la  stabilizarea  și  normalizarea  relațiilor  interconfesionale  și   interreligioase. Relațiile interreligioase sunt în general pașnice și armonioase.

După Revoluţia din decembrie 1989, România a avut capacitatea să promoveze politici publice echilibrate şi democratice în domeniul vieţii religioase. Modelul românesc de  relaţie stat-culte este centrat pe sprijinirea exercitării libertăţii religioase a cetăţenilor, neutralitatea statului în privinţa credinţelor religioase, autonomia cultelor faţă de stat şi promovarea unui parteneriat echilibrat şi predictibil între stat şi culte.

În context european, modelul românesc de valorizare a dimensiunii pozitive a libertăţii religioase este privit ca unul de succes în special prin prisma rezultatelor concrete, ţara noastră fiind ferită de discursuri şi practici extremiste, relaţiile dintre diferitele organizaţii religioase fiind cordiale şi materializate prin proiecte comune sau platforme comune de dezbatere, precum Consiliul Consultativ al Cultelor (2013).

România are şansa ca în ultimii 30 de ani să nu fi neglijat dimensiunea religioasă a societății şi mai ales dimensiunea pozitivă a libertăţii religioase. La fel ca în majoritatea ţărilor europene, în România s-a optat pentru un regim de neutralitate pozitivă, de cooperare între stat şi culte.

România are şansa de a fi o ţară în care să domnească pacea interconfesională, să existe relaţii de prietenie şi cooperare între cultele religioase nu doar la nivelul conducerii acestora, ci şi la nivelul de jos, al comunităţilor locale. Acest dialog interreligios şi interconfesional se desfăşoară, în mod naturalfără intervenţia şi impulsul statului, lucru care subliniază dinamismul organizaţiilor religioase din România şi faptul că acestea sunt capabile să-şi asume vocaţia teologicămorală şi civică într-o logică perfect democratică.

Distinsă Asistenţă,

Ca instituție cu un rol bine definit, Secretariatul de Stat pentru Culte a apelat la metodologia științifică de care dispune colectivul coodonat de dl. profesor Dan Dungaciu pentru a ne oferi un Barometru al Vieţii Religioase, într-o perioadă în care și statul, și Cultele, sunt supuse unor provocări fără precedent.

Și asta pentru că 2020 este anul în care țara, dimpreună cu întreaga lume, a fost lovită de valul năucitor al pandemiei.

Este o experiență unică pe care o traversăm cu toții, sub diferite forme. Este pentru prima dată în istorie când economia lumii se închide în mod voluntar; când sfârșitul chinului nu este previzibil; când efectele psihologice asupra oamenilor sunt mult mai perverse, mai profunde și mai extinse decât cele biologice.

Efectele medicale sunt comensurabile în spațiu și timp, dar ele vor fi îngrădite, la un moment dat, de vaccinuri sau pe cale naturală. Efectele de natură psihică sunt însă necuantificabile, nu au granițe definite, sunt remanente și vor traversa generațiile.

Fiecare dintre noi s-a   aflat și se află întrun  permanent  balans, în căutarea unui echilibru dinamic extrem de complicat de atins,  între două stări sufletești contradictorii: pe de o parte, impulsul de a ne respecta tabieturile și a ne urma obiceiurile, inclusiv cele trecute în calendarul religios; pe de altă parte, instinctul de conservare, stimulat de ceea ce vedem în jurul nostru și invocat prin măsurile luate de autorități.

Aceste două tendințe au fost interpretate, de regulă, într-o cheie adversativă, conflictuală, exacerbându-se când una, când alta dintre ele.

În această competiție falsă, Cultele se află într-o situație delicată și nu o dată au căzut la mijloc. Pe de o parte, era presiunea născută din invocarea vehementă a dreptului la libertate religioasă; din celălalt sens, acționa obligația statului  de  garantare  a  dreptului la viață și la protejarea sănătății.

Nu este locul și nici cazul să facem aici vreo dezbatere despre constituționalitatea măsurilor adoptate în această perioadă de autoritățile statului cu privire la activitățile religioase. Foarte pe scurt menționez că, în textul constituțional, lucrurile sunt acoperite din ambele perpsective. În România sunt garantate: „dreptul la viață, la integritate fizică și psihică” (Art.22) precum și „dreptul la ocrotirea sănătății” (Art.34). Pe de altă parte, Constituția prevede că „libertatea credințelor religioase nu poate fi îngrădită sub nicio formă” (Art.29).

De menționat că, în spațiul public, se manipulează ideea limitării libertății religioase – cu trimitere la slujbe, ritualuri, procesiuni ș.a., pe când în Constituție se vorbește despre garantarea „libertății credințelor religioase”.

Restricțiile care au fost adoptate de autorități nu se referă la libertatea credinței, ci la formele de manifestare a credinței în spațiul public, care sunt în conformitate cu măsurile de protecție adoptate peste tot în lumea civilizată și preluate ca atare și de țara noastră. Restricțiile care au fost și câte au fost – nu sunt invenții mioritice, ci sunt practici urbi et orbi, inspirate de la țări sau organisme internaţionale cu expertiză mai bogată în gestionarea unor astfel de epidemii.

Mai trebuie spus și că măsurile de prevenire a îmbolnăvirilor nu sunt un atribut facultativ, ci o obligație constituțională a autorităților statului. În legea fundamentală a țării se arată, la Art.53, că „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune pentru (…) apărarea sănătăţii”, ca și a ordinii și securităţii naţionale. Deci apărarea sănătății este în statul român pe același plan de importanță și rigoare cu apărarea siguranței naționale, nefiind o chestiune de capriciu administrativ.

Covidul este o „boală fără istorie”, cum spun toți marii specialiști ai lumii. Nu există încă proceduri precise și rețete clare care să prevină îmbolnăvirile și să asigure vindecările oamenilor.

În efortul desfășurat pe plan mondial de importante autorități mondiale și statale sunt căutări, încercări, bâjbâieli, reveniri – toate cu scopul de a se ajunge treptat și cumulativ  la formulele cele mai eficiente de combatere a acestui flagel. Este un drum întortocheat, presărat cu îndoieli, ezitări, erori mai mari sau mai mici, de care n-a scăpat nimeni.

Cu privire la mult invocatele măsuri, este de subliniat un lucru important și anume că, în toate reglementările adoptate pentru prevenirea răspândirii covid, Guvernul României nu a inclus activitățile religioase în categoria adunărilor publice! Aceasta înseamnă  că  în cazul activităților religioase, nu avem de-a face cu o „interzicere”, ci doar cu reguli de distanţare fizică. Numărul de participanți la activitățile religioase nu este  limitat  decât prin normele sanitare de distanțare fizică, în funcție de spațiul concret al activității respective. Iar stabilirea acestor norme n-a ieșit din imaginația cuiva, ci s-a făcut potrivit recomandărilor internaționale și preceptelor științei medicale.

Am arătat acest detaliu pentru a sublinia că diversele măsuri adoptate în perioada pandemiei cu privire la activitățile religioase au avut la bază o dreaptă cumpănire între sensibilitățile oamenilor și gravitatea situației în care ne aflăm cu toții, pe temelia de neclintit a Constituției.

Distins auditoriu,

Într-un asemenea context social convulsionat, apariția unor atitudini sau comportamente deviante este inevitabilă și imprevizibilă, cu atât mai mult dacă există un „pat germinativ” favorizant. De aceea, nu este de mirare că, în această perioadă, Cultele şi mai ales B.O.R. au fost supuse unor atacuri de o toxicitate uluitoare.

Societatea românească era și așa destul de dezbinată şi dezorientată (și intoxicată de ură). Pandemia a amplificat îngrijorările. Tensiunile sociale au crescut. Dorința de a găsi vinovații de boală a devenit irepresibilă. Justițiarii de ocazie s-au înmulțit cu duiumul. Spectacolul caracterelor este total.

Sunt aici două planuri. Unul este cel al oamenilor obișnuiți, afectați de ceea ce se întâmplă în jurul lor, în viața lor, poate și în familiile lor. Dezorientați, afectațineajutorați aceștia își îndreaptă speranțele către biserică și nemulțumirile către autorități. Până la un anume nivel, această poziționare este de înțeles. Dar mai este și celălalt plan – al pescuitorilor în ape tulburi, al celor care folosesc vremea de restriște a pandemiei pentru a- și exiba frustrări adânci, ambiții și complexe de tot felul pe care nu și le-au putut rezolva până acum. Utilizarea Libertăţii Religioase ca instrument în lupta politică ori pentru satisfacerea unor orgolii personale este reprobabilă şi descalificantă.

Cu sprijinul unor asemenea personaje, în spaţiul public se desfăşoară o campanie agresivă de dezinformare cu privire la măsurile dispuse în perioada pandemiei de către autorităţile statului român în domeniul Vieţii Religioase. Sub acest pretextţinta de fond o reprezintă, de fapt, deteriorarea relaţiilor dintre stat şi Culte, pe de parte, şi dintre Culte ca atare, e de altă parte.

Această stare de lucruri este deosebit de îngrijorătoare pentru stabilitatea şi liniştea socială.

N-aș vrea să pângăresc această incintă sacră, reluând aici cuvinte de o hidoșenie neamauizită în istoria acestor pereți. Dar suntem într-o ambianță academică – și cred că academismul, în sens larg, presupune comunicarea adevărului, oricât de dur și de urât ar fi. Așa cum, într-un limbaj medical, consultația la un doctor presupune prezentarea fără ocolișuri a simptomelor tocmai pentru a ști unde este infecția și cum poate începe vindecarea.

De aceea, cu scuzele de rigoare, vă prezint doar una dintre cele mai recente poziții publice, de acum câteva zile, cu privire la Biserica Ortodoxă Română – una dintre zecile, poate sutele de acest tip care s-au insinuat în spațiul public în ultima vreme.

Citez: „BOR este o sectă extremistă și un pericol pentru România (…) Mai mare ticăloșie decât organizația asta numită BOR nu există. Vor să murim cât mai mulți de virus, vor să distrugă democrația, să elimine libertățile oamenilor, să ne scoată din UE și din NATO. Vor un califat brutal medieval. Să fim toți în genunchi pupând moaște și poalele lor” – am încheiat citatul.

Veți spune că este un caz patologic și singular; vă pot răspunde că nu este singular.

Veți spune că este vina celor care pun în circulație asemenea opinii abjecte, nu a celor care le rostesc; vă pot răspunde că, în numele „sfintei libertăți de expresie”, totul a devenit posibil, inclusiv reluarea în spațiul public a unor precepte de inspirație nazistă.

Veți spune că asemenea abjecții nu merită băgate în seamă și nu merită vreo replică; vă răspund că, dacă am proceda astfel, am greși profund, pentru că aceste opinii se vor înteți și vor fi și mai greu de oprit, așa cum știm bine că s-a întâmplat în istorie.

Asemenea discursuri nu sunt deloc o problemă de retorică. Să fiu foarte clar: România aparține unei comunități auro-atlantice pentru că acolo-i este locul și pentru care și- a pus semnătura pe tratatele de aderare. Nu există nici cea mai mică îndoială că țara noastră trebuie să respecte la milimetru obligațiile asumate prin această semnătură, pentru a-și consolida destinul european.

Pandemia, starea de îngrijoare din societate, sentimentul de neputință, incertitudinea, precaritatea mijloacelor de intervenție a sistemului sanitar sunt folosite de unii indivizi pentru a se propaga idei care pot să basculeze echilibrul și așa precar în care se află națiunea română.

Distins auditoriu,

Anul pe cale să se încheie este cel în care s-au împlinit 157 de ani de la semnarea de către domnitorul Carol I, la numai un an de la preluarea tronului Principatelor, a decretului privind convocarea ședinței inaugurale a Societății Academice Române  și tot atâția ani de la înființarea Bibliotecii Academiei Române.

Permiteți-mi să aduc acestei instituții, gazdei noastre de astăzi, un mesaj de gratitudine și de recunoștință pentru contribuția majoră adusă la cultivarea limbiiculturiiarteiștiinței și spiritualității românești, pentru afirmarea și promovarea acestora în Europa și în lume, pentru tabla de valori autentice pe care o propun societății românești. Niciodată nu este prea mult să ne exprimăm astfel de sentimente față de Academia Română.

Totodată, anul care se încheie este cel în care s-au împlinit 13 ani de când România a devenit membră cu drepturi depline a Uniunii Europene.

Mai presus de toate, însă, aș spune că anul care urmează ar trebui să fie precum se exprima președintele Academiei, profesorul Ioan-Aurel Pop, la simpozionul din ianuarie, despre anul care se încheie – și anume unul în care „veghea asupra sorții României este mai actuală ca oricând”.

Onorată Adunare,

Reuniunea de astăzi a reprezentanţilor Academiei şi ai Cultelor în acest areopag al valorilor naţunii române ne oferă prilejul să subliniem încă o dată menirea pe care Academia şi Cultele religioase o au în viaţa societăţii româneşti.

Realizarea unui Barometru al percepţiei publice asupra Vieţii Religioase, asupra relaţiei dintre Stat şi Culte este o premieră şi mă bucur că o asemenea cercetare sociologică a fost realizată prin colaborarea cu un prestigios Institut al Academiei Române.

 


Notice: Undefined index: img in /home/ispri/public_html/wp-content/plugins/ct-ultimate-gdpr/includes/views/cookie-group-popup.php on line 199