Populismul își găsește teren fertil acolo unde oamenii uită să își sădească valori ce nu pot fi strămutate, dar și acolo unde uită să uzeze de rațiune în discernerea intențiilor politice. Găsindu-și loc între neajunsurile sociale, limbajul populist cuprinde cu ușurință pe aceia care și-au rătăcit drumul. Totuși, pe de altă parte, fenomenul populist îmbracă mai multe forme, seducătoare toate, care, în aparență se prefigurează a avea bune intenții, însă cu mai multă atenție și, în bună măsură, cu mai multă rezervă trebuie să fie ingerate de către societate variațiunile pe aceeași temă, întruchipate în discursuri ce nu se vor populiste de la capul locului sau care promit, tocmai prin absența asumării unei promisiuni fățișe.

Lorena Stuparu este cercetător ştiinţific gradul III la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale “Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, doctor în filozofie al Universităţii din Bucureşti (2004), cu teza “Simbolul în viziunea lui Mircea Eliade. Religie, hermeneutică şi atitudine estetică”, coordonată de profesorul Ion Ianoşi, absolventă a Programului de Studii Postdoctorale al Universităţii din Bucureşti derulat în 2010-2013 în domeniul ştiinţelor politice. Lorena Stuparu ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la perspectivele şi provocările privind reformarea UE în contextul ascensiunii curentelor populiste, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

 16144664_1221581017928115_1505303389_n

Vladimir Adrian Costea: Care este evoluția pe care o urmează curentele populiste în cadrul statelor membre ale Uniunii Europene?

Lorena Stuparu: Mai întâi, aș vrea să încadrez teoretic noţiunea de populism, pentru că altfel aş avea senzaţia că utilizez, în cel mai fericit caz, o idee primită de-a gata, un clişeu, un cuvânt la modă, a cărui arie semantică nu acoperă de fapt complexitatea fenomenelor la care pretinde că se referă, promovând, de fapt, o nouă ideologie.

După cum se știe, populismul (cel puțin la origini) nu este un fenomen tipic european, iar în plan teoretic este dificil de conceptualizat. Apare pentru prima dată la sfârșitul secolului XIX în Statele Unite ca expresie a nemulțumirilor și dezmăgirilor fermierilor oprimați de datorii și sătui de promisiuni neonorate privitoare la pământuri ieftine și transporturi pe calea ferată, ca apoi să se contopească cu mișcare progresistă. Al doilea sens istoric este acela de mișcare democratică și colectivistă din Rusia, tot la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu o semnificație oarecum peiorativă. În acele cadre originare, tendințele populiste implică apărarea omului de jos împotriva schimbării, percepută ca fiind impusă de către factori externi puternici, care pot fi chiar guverne, oameni de afaceri sau sindicate. Mișcările și manifestările populiste ca expresie a nemulțumirilor și dezmăgirilor unor reprezentanți ai păturilor populare vor lua amploare la începutul secolului XX și în America de Sud.

Prin comparație, în Europa, după cum arată Pierre-André Taguieff  într-un articol din Vingtième Siècle, termenul “populism“,  relativ recent, a devenit el însuși popular, utilizările sale dominante înscriindu-se în spațiul polemicii ocupat de actorii politici, de jurnaliști și de intelectualii mediatici. Taguieff consideră că folosirea riguroasă a acestui termen nu poate fi astăzi decât una restrânsă, desemnând numai o dimensiune a acțiunii sau a discursului politic. Altfel spus, populismul nu se concretizează nici într-un tip definit de regim politic (de exemplu, o democrație sau o dictatură pot să prezinte o dimensiune sau o orientare populistă, să aibă un stil populist), nici în conținuturi ideologice determinate (el nu poate fi considerat drept o mare ideologie printre altele). Populismul, abordat mai curând ca “stil politic”, susține Taguieff, poate să dea formă diverselor substraturi simbolice și să se imprime în multiple ideologii, luând coloratura ideologică a diverselor “locuri” în care este “primit” ca un ansamblu de “operații retorice” puse în joc de exploatarea simbolică a anumitor reprezentări sociale. Ambiguitatea lui constitutivă îl face aplicabil în mai multe domenii de semnificație: populismul ca mișcare, populismul ca ideologie, ca regim, ca atitudine, populismul-retoric, populismul – tip de legitimare.

În Europa, anumite tipuri de democrații hibride postautoritare și posttotalitare încurajează discursul populist, acesta făcând apel la forme emoționale ale coeziunii și identității, care uneori se pot combina cu forme de modernizare economică, iar atunci când sfera publică tinde să se reducă mai curând la piață, decât să-și fixeze obiectivul de a fonda comunitatea, cetățeniii se lasă captați de profesioniștii seducției video-politice, consideră Pierre-André Taguieff.

Înțelegerea populismului drept o “patologie a democrației” explică, după Christa Deiwiks, conotația negativă a acestui dificil concept.

Cu toate că descrierile populismului implică adesea ideea unui “apel” către oamenii “obișnuiți” și o critică anti-elitistă, ele sunt prea imprecise pentru a specifica în mod corespunzător cine sunt actorii populiști sau ce partide pot fi clasificate ca populiste. În timp ce unii cercetători folosesc noțiunea de „populism” pentru a desemna un anumit stil personal sau o strategie oportunistă electorală (de exemplu, Hans-Georg Betz în Radical Right-Wing Populism in Western Europe), alții susțin că populismul ar trebui să fie tratat ca o ideologie. De asemenea, folosit într-un mod peiorativ, populismul este asociat cu actorii politicii xenofobi.

Dincolo de demagogia “populistă” de care nu cred să fi scăpat nici un politician, cel puțin în campanile electorale, adevăratul populism apare în situații de criză, atunci când nemulțumirile sau teama cresc, atunci când oamenii așteaptă conducători “profetici” sau pe cei capabili să le asigure un oarecare confort existențial. Mai precis, atunci sunt create condițiile favorabile fenomenului.

Pentru Takis Pappas, populismul este un concept deopotrivă evaziv și recurent și, mai mult, el poate fi democratic, dar nu este niciodată liberal.

În teoria politică sunt reperate multe forme ale populimului: populismul extremist, populismul majorităţii, populismul de opoziție, populismul de stânga sau de dreapta, mai nou populismul identitar (naţionalist), populismul antiimigraţionist, populismul antiliberal, populismul eurosceptic (ultimele trei fiind forme de neopopulism). Şi mereu se adaugă noi și noi conotaţii. Dar oricare ar fi nuanţa lor, toate acestea au în comun demagogia politicienilor care invocă interesul general pentru a disimula interesele private sau de grup în spatele lozincilor. Acesta este un “populism” prezent la nivelul oricărui discurs politic pentru a atrage electoratul “naiv”.

Potrivit lui Cas Mudde, populismul este o ideologie care separă societatea în două grupuri antagonice: poporul şi elita coruptă. Este vorba de un curent de gândire prezent la un moment dat în istoria ideilor politice din Europa, dar care a rămas multă vreme marginal. Comunismul şi fascismul au inclus elemente populiste, în special în etapa în care aceste regimuri nu erau instalate la putere, dar populismul nu a definit esenţa lor. Cas Mudde consideră că a existat o transformare structurală a partidelor politice din Europa care au convers în direcţia unui consens al elitelor, o agendă comună care include integrare europeană, societăţi multietnice şi reforme economice în direcţia asigurării pieţei libere. Conservatorii britanici, CDU, New Labour sau socialiştii germani s-au integrat de bună voie într-un proiect care scoate în evidenţă asemănările între aceste partide, mai degrabă decât deosebirile. Această convergenţă a creat un teren fertil pentru mişcarea populistă, din moment ce elitele politice au ajuns să semene între ele. Mudde consideră că populismul este o mişcare de durată, la fel de ireversibilă precum diminuarea diferenţelor doctrinare între elitele politice. Dovada potrivit căreia populismul este de durată o constituie în această viziune prezenţa de atâţia ani în fruntea guvernului maghiar a lui Viktor Orban a cărui popularitate nu scade în sondaje precum a altor lideri politici care s-au aflat recent la putere. Slovacia este un alt exemplu de continuitate a populismului, de la Meciar din anii 1990 la Fico, nemaifiind vorba de un fenomen în afara tendinţelor politice principale. Schimbările structurale ale societăţilor occidentale au dus la creşterea atractivităţii populismului, iar guverne de coaliţie stânga – dreapta precum în Germania, Spania etc. nu sunt variante sustenabile pe termen lung. Dacă în trecut partidele populiste doreau să se alăture unor coaliţii de stânga sau de dreapta, ori rezultate din combinaţia acestora, în prezent, tendinţa este de a refuza asemenea coaliţii, odată ce partidele populiste au o largă susţinere.

În studiul Populismul în creştere – vor supravieţui democraţiile?, Radu Carp arată că
anul 2016 a prilejuit un val de alegeri şi consultări populare care au pus în prim-plan populismul. Începând cu referendumul eşuat din Olanda referitor la Acordul de Asociere la UE al Ucrainei, urmat de votul britanicilor pentru ieşirea din UE, de alegerile la nivelul landurilor din Germania care au confirmat avansul unui partid populist, AfD, de referendumul eşuat din Italia care a permis Mişcării 5 stele (M5S) să devină principalul partid favorit la alegerile anticipate, de alegerile din Austria în care candidatul FPÖ Norbert Hofer a avut un scor foarte bun la ambele scrutinuri.

În Anglia efectele populismului s-au văzut la Brexit, iar în Franţa şi Germania ideologiile şi discursurie populiste, dincolo de criza imigraţiei, au şanse să câştige un public mai vast, în urma evenimetelor recente, a atentatelor etc.

În ce măsură crizele apărute în ultimii ani scot în evidență eşecul partidelor tradiţionale de a comunica cu cetăţenii? Totodată, cum vă explicaţi ascensiunea liderilor populişti în statele europene cu o puternică tradiţie democratică?

Întrebarea dumneavoastră surprinde “decepţia democratică” cronicizată în mentalul individual şi colectiv la începutul acestui mileniu.

Fiindca mizează pe latura psiho-emoţională a personalităţii individului căruia i se adresează, discursul populist este specific politicienilor care se consideră “carismatici“. Aşa spune teoria. În realitate, este un pic diferit.

Potrivit lui Guy Hermet, cuvântul “populism” nu a mai servit, la un moment dat, în “bătrânele noastre democraţii”, decât pentru a desemna accesele de pasiune pe care ar trebui să le alungăm înapoi către “episoadele ruşinoase” ale istoriilor naţionale sau către “galeria curiozităţilor exotice”. Filosofului francez observa acum câţiva ani că Le Pen şi Heider sunt departe de a reprezenta doar nişte cazuri izolate de vreme ce reapariţia populismului se observă, sub forme diferite şi adesea anterioare acelora pe care le adoptă în Franţa şi Austria, şi în alte ţări europene din Vest şi din Est, în America de Nord şi chiar în Australia. Sunt amintite mişcările de extremă dreaptă germane, Partidul progresului norvegian şi danez, care – consideră  Hermet – au  reintrodus în realitate populismul pe continentul nostru, separatiştii belgieni, Vlaams Blok, Liga Nordului din Italia, naţional-populiştii din Europa centrală şi orientală sau din Rusia post-comunistă.

Andrei Ţăranu  consideră că noile partide populiste (de dreapta sau de stânga) câştigă teren pentru ca celelalte partide sunt permanent preocupate de formă – persoanele  pe care să le propună – şi absolut deloc de fond, anume de principiile şi doctrina de reprezentare a unui sau mai multor grupuri sociale. Consultarea directă a cetăţenilor a devenit unul dintre instrumentele preferate ale populiștilor, folosit pentru a legitima cauze contrare valorilor democratice sau principiilor liberale. Modul în care s-au organizat referendumuri în ultimii ani în Ungaria, Grecia sau Marea Britanie, arată faptul că riscurile rezultate dintr-o astfel de acțiune pot să devină mai mari decât lipsa de consultare cetățenească ca atare. Relativ recent, la nivel european au avut loc discuții despre organizarea de referendumuri pentru ieșirea din UE, pe model britanic. Marine Le Pen, lidera Frontului Național, declara că și Franța ar trebui să organizeze un referendum pentru ieșirea din UE. Aceleași tip de comentarii se regăsesc și la partidele populiste olandeze. Elveția este una dintre țările în care au loc cele mai multe referendumuri, pe teme foarte diverse, de la salariul minim la echiparea armatei. Cu toate acestea, experiențele recente au pus în lumină pericolele pe care le crează referendumurile chiar și într-o țară cu lungă tradiție democratică, este de părere acelaşi analist.

Pentru a reveni la întrebarea legată de ascensiunea liderilor populişti în statele europene cu o puternică tradiţie democratică, am să mai dau un răspuns indirect, invocând de data aceasta cartea unui filozof. Este vorba despre Spectrele lui Marx. Starea datoriei, travaliul doliului şi noua Internaţională, de Jacques Derrida (tradusă de Bogdan Ghiu şi Mihaela Cosma). Cauzele populismului actual pot fi găsite, cred, în ceea ce filozoful numește “rănile noii ordini mondiale”. În ceea ce ar putea fi „o telegramă de zece cuvinte”, acestea ar fi, după Derrida, următoarele: 1. Şomajul, “această dereglare mai mult sau mai puţin calculată a unei noi pieţe, a unor noi tehnologii, a unei noi competitivităţi mondiale”; 2. “Excluderea cetăţenilor fără adapost (homeless) de la orice participare la viaţa democratică a statelor, expulzarea sau deportarea atâtor exilaţi, apatrizi sau imigranţi”; 3. “Nemilosul război economic dintre ţările comunităţii europene înseşi, dintre acestea şi ţările est-europene, dintre Europa şi Satele Unite, dintre Europa, Satele Unite şi Japonia. Acest război dirijează totul, începând cu celelalte războaie, pentru simplul motiv că el dirijează interpretarea practică şi o aplicare inconsecvenată şi inegală a dreptului internaţional”; 4. “Neputinţa de a domina contradicţiile din sânul conceptului, al normelor şi al realităţii pieţei liberale”; 5. “Agravarea datoriei externe şi alte mecanisme conexe înfometează şi împing spre disperare o mare parte a umanităţii”; 6. “Industria şi comerţul cu armament (fie el “convenţional” sau în vârful sofisticării tele-tehnologice) se află înscrise în reglementarea normală a cercetării ştiinţifice, a economiei şi a socializării muncii în democraţiile occidentale”; 7. Extinderea (“diseminarea”) înarmării atomice, întreţinută tocmai de către ţările care spun că vor să se puna la adăpost de ea, nu mai este nici măcar controlabilă, aşa cum a fost multă vreme, de structurile statale; 8. “Războaiele interetnice (…) se înmulţesc, ghidate de o fantasmă si de un concept arhaic, de o fantasmă conceptuală primitivă despre comunitate, stat-naţiune, suveranitate, graniţe, sol şi sânge” deşi “arhaismul nu constituie un rău în sine şi îşi păstrează, fără doar şi poate, nişte resurse ireductibile”; 9. “ (…) puterea crescândă şi in-delimitabilă, adică mondială” a statelor-fantomă “care sunt mafia si cartelul drogului de pe toate continentele, inclusiv în fostele state aşa-zis socialiste ale Estului european”; 10. Dreptul internaţional şi “pretins universal” care “rămâne din plin dominat, în aplicarea lui, de anumite state-naţiune particulare”.

Într-o perioadă atât de tulbure, în care “e ceva putred in Danemarca”, valoarea de stânga a solidarităţii n-ar trebui să fie un spectru. În fond, spectrele apar şi se revoltă atunci când nu se face dreptate. Şi nu se face dreptate pentru că se ignoră valorile europene clasice care nu coincid întru totul cu valorile Uniunii Europene.

În ce măsură discursul populist este însoţit de cel eurosceptic? Care sunt contextele sociale, economice şi politice în cadrul cărora mesajele populiste sunt puternic receptate de electorat?

Populismul poate fi interpretat și ca o reacție la uniformizarea vieții implicată în procesul globalizării, ba chiar apare drept legitim în condițiile în care acest fenomen afectează fiecare stat și fiecare sector al lumii și al vieții (nu numai pe cel cultural), fiind controlat de forțe economice de cele mai multe ori ostile dezvoltării economiei statelor naționale în folosul cetățenilor lor. Referitor la această situație, Serge Latouche atrage atenția asupra limitelor occidentalizării lumii care se văd totodată și în apropiatul eșec al acesteia: “Dacă occidentalizarea lumii este pe cale de a eșua, aceasta se întâmplă nu pentru că emițătorii de informație nu sunt suficient de puternici, ci pur și simplu pentru că, pe de o parte, «baza culturii», economia, și, pe de altă parte, «sistemul societal» care aplică proiectul sunt pe cale de descompunere“.

În această tulbure, încețoșată, înnourata lume a vieții în care “un «haos» înlocuiește de acum înainte, complet și pentru mult timp, lumea ordonată, maniheistă a «Războiului Rece»” (Alain Joxe), unii analiști consideră că UE trebuie să găsească soluții pentru a se reapropia de proprii cetățeni ‒ ceea ce presupune mai multă eficiență și transparență în activitate ‒ dar și pentru a se adapta schimbărilor radicale ale mediului  internațional din ultimii zece ani. Mişcările populiste europene reprezintă un “semnal de alarmă” pentru Uniune, prin faptul că, deşi sunt adesea incoerente şi lipsite de propuneri viabile, subliniază liniile de fractură importante în cadrul construcţiei europene şi împiedică realizarea unor strategii realiste. Ratarea încercării de a propune o Constituţie europeană, care ar fi putut să confere democraţiei o forţă a dreptului este un exemplu în acest sens.

Pentru a răspunde succint la amândouă întrebările, contextele favorabile receptării discursului populist, se regăsesc în crizele economice, financiare, sociale, în insatisfacţiile “democratice”:

Da, avem democraţie, dar “avem”şi sărăcie pe măsură, parcă special pentru a scoate în evidenţă virtuţile consolatoare ale libertăţilor care utilizate fără discernământ sunt ele însele o ameninţare nu atât la adresa valorilor Uniunii Europene (din a căror panoplie “oficilizată” lipsesc unele autentice valori europene), cât la adresa fiinţei umane. La acestea se adaugă neîncredere în politicieni, în partide, în instituţii şi, mai nou, sentimentul anti-imigraţionist.

Care sunt provocările pe care le generează ascensiunea partidelor populiste în cadrul statelor membre ale Uniunii?

Critica mai mult sau mai puţin “populistă” la adresa fenomenelor patologice ale democraţiei (cum ar fi corupţia clasei politice, diversele crize identitare inventate, declinul demografic, angoasele sociale, puterea necontrolată a oligarhiei financiare) este în unele cazuri justificată, dar nu cred că populismul este cea mai mare ameninţare a valorilor UE, ci terorismul, în toate formele lui, de la cel de stat, trecând prin acela provocat de grupări extremiste, pâna la terorismul cibernetic sau contracultural. Populismul este numai o reacţie sau un mod de a specula aceste crize. În acest context ne putem întreba: Vrea populismul democraţie directă, participativă sau democraţie reprezentativă? Personal, consider că discursul populist aparţine unor lideri “populari” care aspiră la statutul de elită.

Până la urmă, actuala criză europeană este rezultatul dispreţului faţă de valorile culturale și academice, al pragmatismul exagerat, al cinismului, lăcomiei, nedreptăţii şi clientelismului, este rezultatul uitării gândului la cerul înstelat şi la legea morală din noi, al precarităţii proiectelor comunitare raţionale şi altruitste, al paraliziei conştiinţei civice.

Politicienii îi mâhnesc pe alegători cu faptele şi atitudinile lor mergând de la cea mai grotescă lăcomie, opulenţă, părere de sine, îngâmfare, supradimensionare a eului, pâna la cea mai elementară lipsă de grijă faţă de ceilalţi – şi aici nu mă refer la meschinăria măsurilor sociale (comparate cu măsurile luate pentru bunăstarea lor personală) sau la ineficienţa şi inegalitatea distribuirii veniturilor, ci la indiferenţa faţă de suferinţa umană.

Teama nejustificată de populism mi se pare o nouă modă, o nouă limbă de lemn “prin prisma urgențelor timpului”, de fapt, o problemă a acesui “timp al lumii” marcat de superficialitate, aceste vremuri în care o nouă “ordine mondială” încearcă să instaleze un discurs dominant, pentru a folosi limbajul lui Derrida, ale cărui observaţiile lucide ne ajută să înţelegem mai bine pe ce lume trăim. Discursul dominant se regăseşte, după Derrida, în cultura mai mult sau mai puţin propriu numită politică (discursuri oficiale ale partidelor şi ale politicienilor aflaţi la putere în lume, mai peste tot acolo unde prevalează modelele occidentale), în interpretări şi “comunicări”, în producţia selectivă şi ierarhizată a “informaţiei” pe canalele a căror putere a crescut, uneori în “cultura savantă” a istoricilor, a sociologilor şi a politologilor, a teoreticienilor literaturii, a antropologilor şi îndeosebi a filozofilor politicului. Discursul euforic al democraţiei (neo)liberale şi al economiei de piaţă încă domină noua scenă a geopoliticului.  Deconstrucţia analitică realizată în acest sens este cât se poate de convingătoare în privinţa puterii cuvintelor de a crea o realitate care vine în urma discursului, a cuvântului care devine tristă “kratofanie”.

Ca să zic aşa, o nouă fantomă bântuie (prin) Europa: fantoma populismului. Nu trebuie să confundăm revolta sinceră faţă de aceia care, trăind în lux, fac apologia austerităţii cu discursul prefăcut al îndestulaţilor care fac apel la “popor”.

Populismul “bun” este o reacţie la postumanism şi mai puţin o provocare.

Care este evoluţia pe care populismul o înregistrează în ultimii ani în România? Reprezintă Centenarul o oportunitate pentru ascensiunea liderilor populişti?

Românii sunt printre cei mai receptivi europeni la politicile populiste, cu 82% dintre respondenţii din România la un sondaj al institutului de cercetare YouGov prezentând simpatii populiste, potrivit site-ului The Local, citând cotidianul german Die Welt – consemna Radu Carp într-un articol de anul trecut.

În România, după cum se arată pe INFOPOLITIC, se pot identifica trei forme principale de manifestare ale populismului. Astfel, populismul extremist a fost vehiculat de Corneliu Vadim Tudor, în timp ce performerii populismului majorităţii (care susţine în mod transparent o idee cu aspect raţional şi se bucură de susţinere în rândul populaţiei) sunt Ion Iliescu şi Traian Băsescu, prin proliferarea discursurilor care eludează responsabilităţile concrete. Exemplul cel mai elocvent al populismului de opoziție este activitatea PDSR din 1999 si 2000, cu un accect special pe criza din Kosovo.

Atunci când populismul de opoziție se manifestă în domeniul economic și al politicilor publice, acesta creează electoratului un anumit nivel de așteptare legat de îndeplinirea unor promisiuni, singura condiție fiind ca opoziția să ajungă la putere, iar acest aspect a fost surprins de Adrian Severin în formularea unor soluții false, dar seducătoare prin simplitatea lor, la probleme complicate, depășind competența mediului căruia îi sunt oferite.

Ca un paradox al populismului, uneori reprezentanți ai elitei fac apel la popor. Nu are sens acum să reamintesc “viciile românilor” constate de etnologi, filosofi, scriitori, diverși “moraliști” sau “analiști”. Problema este a clasei conducatoare lipsite, în multe cazuri și împrejurări, nu numai de responsabilitate și devotament față de comunitate și cetățeni, dar și de o minimă decență și demnitate. Cel puțin în România, atât timp cât sunt în opoziție, toți liderii fac declarații cel puțin în stil populist.  Dar se poate vorbi şi despre o manifestare a populismului prin discursul antipopulist, ca formă aproape brutală de a spune adevărul, sau, mai atenuată, prin strategia “nu promit”. Aceasta din urmă, specifică politicienilor tehnocraţi, mizează finalmente pe lipsa de răspundere, precum şi pe argumentul autorităţii. Specialistul este cel care ştie, cel conştientizeză mai bine decât oricine dificultatea rezolvării problemei. Această strategie (potrivit aprecierilor analiștilor) a fost folosită de Theodor Stolojan în prima parte a carierei sale politice.

Cred că la noi se mai poate vorbi și despre un antipopulism al susţinerii drepturilor minorităţilor. Dar poate că şi acesta este un populism.

Revenind, părerea mea este că, în România, actuala criză morală din care decurge şi aceea politică ar putea face obiectul reacțiilor “populiste”. Mai mult sau mai puţin oportuniste sau exhibiționiste.

Pentru că realmente avem de-a face cu un anumit spirit antidemocratic şi cu urâtul viciu al strâmbătății, grandomaniei și aroganței, al lăcomiei (de funcții, de venituri) de care suferă cei mai mulți dintre cei puși să conducă și odată cu ei, toată țara. Este spiritul imposturii, prefăcut, hoțesc și nedemocratic ce a pus stăpânire pe România de la începuturile FSN-ului, care a lăsat această moștenire tuturor partidelor ce s-au perindat la guvernare și de care se profită în locurile în care te aștepți mai puțin. Majoritatea politicienilor vehiculează un discurs populist pentru că numai mizeria politică de la noi le permite unora să prospere. Sau le ocroteşte imoralitatea. Aşa că un populism xenofob ar fi total deplasat.

Este deja un loc comun că cei mai mari duşmani ai românilor sunt ei înşişi. Pâna una alta, noi ne facem mult rău unul altuia: ignorându-ne reciproc motivele și neavând răbdarea de a ne asculta unul pe altul, gândindu-ne, egoiști, numai la obiectivele și țelurile noastre, fără a-i lua în seamă (cu rare excepții, ale celor care chiar trăiesc în porunca iubirii, spre cinstea lor și a Bisericii) pe “cei mai triști ca noi”, uitând  uneori să ne plătim datoriile sau prefăcându-ne că am uitat de o înțelegere, și mă gândesc – pornind de la aceste exemple maligne – că astfel de oameni speră într-o legislație permisivă, care să le îngăduie nepăsarea, nerespectarea cuvântului și abuzurile.

Nu mai vorbesc de instituțiile în care domnește același spirit fundamental necinstit: se iau decizii pe ascuns, cei care lucrează cu profesionalism și onestitate de ani de zile sunt subevaluați și așa mai departe.

Dar eu tot mai sper în dreptate (deși în anumite instituții chiar la distrugerea speranței parcă s-ar lucra, ceea ce este cu adevărat diabolic). E criză și la noi (nu numai de identitate), o criză care a început de mult și al cărei aspect politic alterează însăși esența omului în general și a proverbialei omenii românești în particular.

Privitor la Centenarul Unirii, dacă acesta reprezintă o oportunitate pentru ascensiunea liderilor populişti, cred că ar fi păcat ca bucuria firească a aniversării să fie confiscată de populişti demagogi. Unirea cu Basarabia deja a fost sărbătorită. Nu prea am văzut populism. Poate prudență și un fel de amară obiectivitate.

A vorbi despre patriotism, țară, popor sigur că poate fi un fapt important, un fapt politic, dar – încă un loc comun –cel mai bun mod de a fi patriot este sa-ți faci datoria de om  și cetățean cu tragere de inimă și pricepere, să fii atent la nevoile, năzuințele și proiectele cetățeanului român concret de lângă tine.

Care este viitorul construcției europene, în contextul ascensiunii curentelor populiste? Care sunt perspectivele pe care le identificaţi?

Nu m-aș hazarda să fac previziuni.

La nivelul discursurilor populiste şi în sistemul de valori al receptorilor acestuia, valorile întemeietoare ale Uniunii Europene, noţiuni precum: solidaritatea; respectarea drepturilor omului; unitate; comunicare; toleranţă; respect; egalitate; pluralism; pace; demnitate umană; libertate; stat de drept; justiţie; nediscriminare – au semnificaţii limitate.

Or, suma acestor valori, sau principala valoare pe care se întemeiază UE şi spaţiul public european este democraţia liberală. Pe de o parte, populismul este văzut ca o ameninţare la adresa acestei valori. Pe de alta, este văzut ca o modalitate de redresare a unei democraţii marcate de criză.

Uniunea Europeana înseamnă pace, prosperitate şi protecţie – un rezultat datorat respectării valorilor comune ale statelor membre.

Dacă raportat la acste valori umaniste, populismul este cel puțin discutabil, nu este mai puțin adevărat că raportat la deficitul democratic în Europa, populismul devine explicabil. “Cum să reconciliem idealul democratic ‒ potrivit căruia puterea este deținută de popor ‒ cu realitatea unei puteri restrânse și controlate? Cu ce drept se poate limita puterea poporului și cu ce scopuri?” ‒ se întreabă Christopher J. Bickerton într-un studiu despre puterea limitată și legitimitatea democratică în Europa, în care identifică un discurs care “exprimă o convergență între un proces de integrare în pierdere de imaginație și de creativitate instituțională pe de o parte”. Pe de altă parte, se poate observa “o preferință, în studiile europene, pentru o analiză a UE în afara schemelor tradiționale, și, mai ales, a acelui de stat național și de suveranitate”. Opinia autorului este că “în măsura în care Europa va fi o construcție străină societăților europene, fructul multiplelor compromisuri între elite, ea nu va fi legitimă”. Căci “legitimitatea politică astăzi trebuie să continue un angajament colectiv, un proces public de raționare, fără îndoială conflictual, dar nu mai puțin inevitabil“, iar „suveranitatea populară și legitimitatea democratică nu se opun“, ci dimpotrivă: “legitimitatea unei puteri politice limitate este aceea a suveranității populare care se limitează ea însăși prin forța orientării sale către binele public“. Iar “legitimitatea democratică a Uniunii trebuie să treacă prin construcția unui popor european, dar nu se poate garanta, bineînțeles, că acel popor va păstra UE”.

În ceea ce privește național-populismul și integrarea europeană, în perioada post-Maastricht și într-un context de recesiune economică și de scandaluri politice pe scară largă (inclusiv cazurile de fraudă legate în special de funcționarea politicii agricole comune), Uniunea Europeană, în general, și funcționarii săi, în special, au devenit ținta principală a criticii populiste. Cu toate acestea, politica europeană va continua să rămână în primul rând responsabilitatea elitelor reprezentative care funcționează într-un mediu din ce în ce mai imprevizibil, dar care trebuie să fie pe deplin responsabil pentru cei care vor trebui să trăiască cu consecințele deciziilor lor – consideră Jack Hayward .

Este știut, spiritul unităţii europene se află dincolo de economie şi ideologie. Dincolo de proiectul politic al integrării europene, ideea europeană ce pare astăzi uitată s-a constituit în jurul unităţii culturale şi spirituale a continentului. Dar chiar şi astăzi, integrării europene îi poate fi ataşată o filosofie în măsura în care, dincolo de norme juridice şi de existenţa instituţiilor realizate de funcţionari specializaţi în acest domeniu, se pot descifra sensul şi valoarea unei astfel de creaţii istorice.

Repet : nu populismul este pericolul care ameninţă Europa şi ţara noastră.

Nu populismul ar trebui să ne îngrijoreze (totuşi, populismul nu este un extremism, un totalitarism), ci potenţialul de cruzime, indiferenţă şi de iresponsabilitate al omului. “Oamenii fără imaginaţie se lasă hipnotizaţi de clişee şi lozinci” – scria Mircea Eliade într-o nuvelă. Haideţi să nu ne lăsăm hipnotizaţi de clişeele populismelor, dar nici de clişeul populismului!

Vă mulţumesc pentru aceste întrebări pertinente şi incitante!

 

Printre cărţi scrise de Lorena Stuparu se numără: Cultură şi identitate politică în România postcomunistă (2015); Our identity: a substantial reality or a convention? (2014); Filozofia chiriaşului grăbit – studii şi eseuri (2011); De la cetăţenia clasică la eurocetăţenie. Între realitate şi utopie (2009); Simbol şi recunoaştere la Mircea Eliade. Semnificaţii religioase, politice şi estetice (2006; 2017 – Ediţie revizuită şi adăugită).

A coordonat lucrarea Identitatea individuală în contextul globalizării. Studii şi interviuri (2013) și este coautor al următoarelor volume: Sistemul politic din România. Actori, instituţii, provocări (2014), Teorii ale legitimităţii puterii (2014), Liberalismul occidental al secolului XX (2011), Conservatorismul. Istorie şi actualitate (2010); Societatea civilă şi drepturile omului (1997); Individ, libertate, mituri politice (1997).

A publicat studii, eseuri şi articole în reviste naţionale şi internaţionale.

 

Editor articol: Andreea Smerea, intern euroPunkt.