Comparaţiile dintre UE şi fosta URSS sunt, evident, excesive şi inoperante. A existat însă un moment în care exemplul defunctei Uniuni Sovietice a venit intempestiv în minte: acela în care preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, anunţa în faţa Parlamentului, într-o atmosferă posacă de sfârşit de ciclu istoric, aşa-zisele soluţii pentru revigorarea UE. Similitudinile sunt de neevitat.

Confruntat cu o criză fără precedent a URSS, Mihail Gorbaciov a crezut, naiv, că „perestroika” şi „glasnost” sunt concesiile suficiente pentru a satisface revendicările, frustrările şi nemulţumirile profunde ale populaţiilor sovietice. S-a înşelat. Nu numai că nu au ajutat la nimic, ci au amplificat nemulţumirile şi au încurajat revendicările. Buna intenţie iniţială a fost gazul turnat pe focul unei crize profunde. Jean-Claude Junker riscă să calce pe aceeaşi greblă.

Efectul Toqueville şi efectul Marx

Ca să înţelegem mecanismele mai profunde ale prăbuşirii URSS trebuie să recurgem la două exemple faimoase: teoria despre schimbare a lui Marx şi cea a lui Toqueville. În limbaj marxist, revoluţia/ schimbarea într-o societate se produce atunci când lupta de clasa se ascute la maximum, când contradicţiile dintre clase sunt atât de mari încât devin de nesuportat. Cei bogaţi devin tot mai bogaţi, tot mai opresivi şi tot mai puţin, cei mai săraci devin tot mai săraci, tot mai oprimaţi şi tot mai mulţi. Clivajele majore duc la confruntări majore. E reţeta marxistă clasică pentru declanşarea revoluţiei care duce la schimbarea de sistem şi ciclu istoric.

Nu e singura teorie. În viziunea francezului Alexis de Toqueville, însă, schimbarea nu se declanşează aşa, ci în momentul în care un sistem opresiv face primele concesii. În acel moment, cel al primelor cedări ale sistemului perceput ca în criză profundă, aspiraţiile în populaţie se declanşează geometric, într-un ritm mult mai mare decât capacitatea şi dorinţa sistemului de a le satisface.

Primii paşi, primele cedări, nu satisfac niciodată nevoile populaţiei, ci declanşează altele, în ritm accelerat. Primele concesii sunt fatale, căci atrag după sine altele, nepreconizate de sistem. Cedările majore, nu clivajele majore, pot duce la confruntări majore, pentru că sunt percepute de populaţie ca încurajări la continuarea revoltei, din moment ce sistemul, prin cedări, recunoaşte că e slab. Şi dacă e slab, atunci trebuie să îi cerem mai mult, şi mai mult – chiar dacă asta înseamnă demantelarea lui. Aşa, pe modelul efectului Toqueville, şi nu după model marxist, s-a prăbuşit Vechiul Regim din Franţa lui 1789, dar şi… Uniunea Sovietică.

Jean-Claude… Gorbaciov sau infernul bunelor intenţii

Preşedintele Comisiei Europene nu gândeşte astăzi în termenii lui Toqueville ci, mai degrabă, în termenii lui Marx. Vrea să intervină, „salvator”, până când contradicţiile dintre susţinătorii şi criticii UE nu vor deveni prea mari ca să mai poată fi gestionate. Greşeşte profund. Confruntat cu o criză majoră, fără precedent, a Uniunii Europene, o veritabilă „furtună perfectă” (vezi aici: http://adevarul.ro/international/europa/exclusiv-dan-dungaciu-furtuna-perfecta-europa-1_576699875ab6550cb818cfc4/index.html), Junker crede că paliativele şi cedările pot opri nemulţumirile populaţiilor din „Vechea Europă” şi pot bloca, la porţi, populaţiile din „Noua Europă”.

jean

Aparent, propunerile lui Junker sunt în regulă, rezonabile, aşa cum păreau şi „soluţiile” lui Gorbaciov pentru menţinerea URSS în viaţă, cel puţin în forma ei, chiar dacă cu un conţinut schimbat. În realitate, pe teren, reformele lui „Gorbi” au declanşat cu totul altceva. Lectura populaţiilor acordată „glosnostului” şi „perestrokăi” a fost că „se poate”, putem merge până la capăt. Nu doar că nu au satisfăcut revendicările, dar au declanşat, geometric, alte aspiraţii.

Ceea ce face Junker este periculos din mai multe puncte de vedere: nu numai că nu opreşte criza europeană, ci riscă să pună, precum Mihail Gorbaciov în cazul URSS, gaz pe foc.

Şi iată de ce:

1. În condiţiile în care în 2017 toate marile state europene vor trece prin zguduiri profunde – fie alegeri în Olanda, Franţa, Germania, posibil Italia, fie referendumuri politice în Spania (Catalonia) -, a pretinde că vii acum, de sus în jos, cu soluţii pe termen scurt şi mediu este o utopie sau o lipsă de viziune. Rişti să devii nu soluţie la probleme, ci să aduci probleme în plus pentru politicieni, adică să devii temă nouă (muniţie) de campanie antieuropeană.

2. A sugera ignorarea dimensiunii politice naţionale, ca şi cum politica UE trebuie să fie, toată, alocată doar Bruxellesului – Comisie şi, eventual, Parlamentului – este un mesaj dezastruos. Indiferent cum se va vota în 2017, sugerează Junker, propunerile lui sunt temele pe care le vom discuta şi acesta va fi cadrul discuţiei. Este o antepronunţare a preşedintelui comisiei indiferent de rezultatul votului şi al mandatului dat de cetăţenii europeni liderilor lor politici. Care ei, prin mandatul primit, vor trebui să configureze mandatul Bruxellesului.

3. A ignora de pe acum noii lideri şi, mai ales, mandatele pe care acestea le vor avea de la populaţiile care i-au votat în alegeri este o impertinenţă care, ea însăşi, ca stil de lucru, este unul dintre factorii care au dus la criza europeană în care ne aflăm. În nici un caz perpetuarea acestei atitudini nu poate fi soluţie la criză. Juncker se comportă ca şi cum puterea politică e centralizată, federaţia europeană există deja şi se manifestă ca atare. La ce bun, atunci, alegeri în statele UE?

4. Propunerile pe care Juncker le face ar putea avea efecte diferite în „Noua” şi „Vechea Europă”. În „Vechea Europă” ar putea declanşa – dincolo de aroganţa mesajului – şi sentimentul că Bruxellesul e slab, cedează, nu are soluţii şi tocmai asta înseamnă că cei care critică proiectul european au dreptate. Dincolo de a liniştii aceste voci, mesajele lui Juncker ar putea, dimpotrivă, precum în cazul URSS-ului lui Gorbaciov, să le întărească şi, tacit, să le încurajeze.

5. În „Noua Europă”, ceea ce face Junker şi ideea separării continentului în cercuri concentrice, mai exact în europeni de două categorii, ar putea să reducă şi mai mult apetitul european al criticilor de tip Ungaria sau Polonia (grupul de la Vişegrad în general) şi să atenueze, prin dezamăgire, apetitul unor populaţii care astăzi se comportă corect din punctul de vedere al valorilor politice ale UE (România). „Noii europeni” vor respinge, evident, proiectul cercurilor concentrice şi îşi vor amplifica frustrările.

6. Prin diversele formule prezentate de Juncker (printre care şi menţinerea UE în starea în care se afla astăzi), Juncker nu a făcut decât să dinamiteze proiectul european chiar şi în formula sa actuală. Aşa, în criză cum este, proiectul european nu este mort. El se poate eventual autoregla, fără şocuri din afară sau mişcări bruşte care să producă efecte negative şi neaşteptate. Dar prin atitudinea lui Juncker, chiar şi această posibilă (teoretic) echilibrare a sistemului prin paşi mici a fost compromisă.

Căci Juncker a sugerat că, de fapt, echilibrarea nu o doreşte nimeni, ci a dat semnalul, şi nu numai el, că se doreşte o Europă cu două viteze. În acest moment, s-a pus în criză starea actuală fără să avem nicio garanţie că una mai bună îi va lua locul. Crizele de orgoliu pe care „soluţiile” lui Juncker le pot declanşa la Varşovia sau Budapesta va face ca aceste state să fie şi mai greu de convins să continue proiectul european. Tonul acestora sa va acutiza.

Dialectica acuzelor reciproce poate duce la poziţii ireconciliabile şi la rupturi profunde. Concomitent, în oglindă, retorica anti-„Nouă Europă” se la relansa în „Vechea Europă” chiar şi la politicienii care sunt anti-Bruxelles.

 7. Prin discursul prozaic şi lipsit de orice entuziasm al lui Jean-Claude Juncker din Parlamentul European (comparaţi cu reacţiile stârnite de discursul lui Donald Trump în Cameră!), duhul a ieşit din sticlă. Bruxellesul riscă să acutizeze criza europeană de care el însuşi nu s-a considerat niciodată vinovat. Vor urma negocieri, la nivel bilateral, în Parlamentul European şi la nivelul Consiliului.

Pe baza acestora, în septembrie 2017, Juncker îşi va prezenta discursul despre starea uniunii. Probabil că este deja scris. Dar asta nu va conta. Căci adevăratul discurs despre starea uniunii îl vor scrie, la urne, cetăţenii europeni în alegerile naţionale. Restul e… Mihail Gorbaciov.

                                                                                   SursaAdevarul.ro