„Capitolul ii validează lui Arnold Berleant capacitatea de deschidere a câmpului de forțe ale esteticii înspre trei instrumente acordate factorului apreciativ (perceptor) – celui focal și creativ (obiect sau câmp al percepției: subiect – artist/creator) și celui performativ (interpret sau activator estetic), repere triadice care vor marca, decisiv, experiența
apreciativă și analiza cognitivă.
Arnold Berleant rămâne arondat ontologiei experiențiale, deferind un spațiu-semnificație pivotant problematizării filosofice a sculpturii în contextul esteticii angajate, demers interrelaționat cu perspectiva reverențial-sacrală dedicată de acesta lui Brâncuși.
Oferind sculpturii un locus/spațiu privilegiat, A. Berleant îl plasează pe Brâncuși în chiar această optică de receptare, deopotrivă, de identificare a formelor elementar-ideale, dar și capabilă de a se deschide „straniu către spațiu”, filosofie dincolo de care Brâncuși activează spațiul, stabilind o dinamică cu acesta și convertindu-l într-un spațiu energizant –nici autonom, nici complet, ci corelat cu substanța sa interioară.”
